Certurile despre limba română la noi sunt ca menstruația: se întâmplă cam o dată pe lună și atunci când te aștepți cel mai puțin. În plus, vin la pachet cu tot felul de efecte secundare: discuții despre istorie, respect și identitate. Nu zic că-s rele. Ba chiar sunt necesare, mai ales de când Rusia a turnat grosolan o mână de sare peste această rană deschisă.
Numai că eu cred cu tărie că scandalul cu doctorul de la Spitalul „Timofei Moșneaga” nu-i despre limbă. E despre ceva mult mai subtil, dar omniprezent – limitele personale și profesionale. Sau, mai bine zis, lipsa lor.
Cred că ceea ce vrea să spună doctorul, în mare, e drept: să locuiești mulți ani într-o țară și să nu-i cunoști limba e de departe un semn al lipsei de respect, un simbol dureros al colonialismului rus de care încă ne debarasăm cu greu. Ba chiar cred că doctorul are dreptul să se simtă frustrat, supărat, furios, când i se răspunde demonstrativ în rusă la al lui „bună ziua”. E om și el, la urma urmei. Numai că în această ecuație el era în primul rând doctor.
Ca doctor e nevoie să ai un comportament demn și politicos cu pacienții tăi, indiferent cine sunt aceștia. Ești într-o poziție de putere. Sănătatea și poate chiar viața pacientei depind în mare parte de tine. S-o jignești, chiar și printr-o glumă care ție ți se pare nevinovată, e greșit. Iar o glumă cu Kalașnikov și „dușmani ai poporului” e greșită, mai ales în contextul războiului pornit de Rusia în Ucraina.
Cazuri nu-s puține. Am documentat la Moldova.org articole despre comportamentul medicilor ginecologi față de femei, în special în timpul nașterii.
Dar nu se întâmplă numai cu doctorii, din păcate. În sfera serviciilor, publice sau private, știm cum suntem tratați de multe ori. Cu scârț, cu de-a sila, de parcă ni s-ar face o mare favoare. Iar asta e pentru că nu înțelegem limitele personale și profesionale.
Oamenii cu greu își dau seama de registrul în care se află și nu știu să acționeze corespunzător. Când ești acasă cu familia, te comporți într-un fel, la lucru – în altul. E nevoie de un pic de distanță și respect între noi, de un pic de filtre. În schimb, de multe ori oameni necunoscuți își permit să-și expună părerea despre tine sau despre felul cum arăți, iar rețelele de socializare doar au agravat lucrurile.
Am auzit des de la conaționalii mei despre americani, italieni sau spanioli că ar fi „falși”. Că „în față îți zâmbesc, dar pe la spate cine știe ce cred despre tine”. Locuiesc de aproape 10 ani în Spania și da, oamenii zâmbesc și nu-mi spun mereu tot ce le trece prin cap despre mine, deși sunt sigură că nu toți m-au plăcut. Dar dacă vorbim despre doctorul meu, vânzătorul de pâine sau chiar colega de lucru, poate n-ar trebui să mă intereseze ce crede despre mine în adâncul sufletului său? Iar un zâmbet, chiar dacă „fals” pentru unii, mi-e suficient.
Moldovenii preferă lucrurile sincer, spuse direct în față, indiferent de situația în care ne aflăm și de legătura cu persoana cu care discutăm. Apoi, ne facem scut din argumentul liberei exprimări. Desigur, oricine are dreptul să-și exprime opiniile, dar trebuie să suporte consecințele pentru ele. Poate un politician să declare la TV că este ateu? Da. Îi va scădea asta din voturi? În Moldova, probabil drastic.
În Moldova oamenii cu care te întâlnești în medii profesionale își permit atitudini personale de prea multe ori. Inclusiv la locul de muncă, oricât de prieteni am fi, tot colegi de muncă rămânem.
Mi-ar plăcea ca acest caz să devină o lecție, să învățăm să ne respectăm în spațiile pe care suntem nevoiți să le împărtășim. Și, mai ales, să învățăm să recunoaștem și să ne cerem iertare când greșim. Dar să începem cu pași mici.
