De Igor Caşu
Pactul de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă în 23 august 1939 a şocat în epocă întreaga opinie publică europeană, inclusiv cea sovietică şi germană, partidele comuniste europene dar şi, mai ales, statele din estul Europei. Antinazismul era pentru propaganda bolşevică una dintre temele cele mai recurente în anii 1930, iar anticomunismul, de rând cu antisemitismul – una dintre cele mai importante caracteristici ale doctrinei naţional-socialiste.
Prin urmare, alianţa dintre cele două puteri, opuse din punct de vedere ideologic, a provocat nelinişte pentru unii şi decepţie totală pentru alţii. Cele mai îngrijorate au fost Polonia, România şi Ţările Baltice, state care se aflau între cele două puteri europene. Disputându-şi întâietatea în această parte a Europei, Uniunea Sovietică şi Germania nu-şi ascundeau planurile de hegemonie mondială, chiar dacă acest mesaj în exterior nu era întotdeauna foarte explicit.
Această preocupare a ţărilor din regiune este de înţeles, întrucât nu era greu de presupus că Moscova şi Berlinul şi-au împărţit sferele de influenţă în Europa de Est, aşa cum s-a dovedit ulterior. Protocolul secret, care a însoţit Pactul sovieto-german de neagresiune, stipula interesul Germaniei pentru partea occidentală şi centrală a Poloniei, iar Uniunea Sovietică obţinea recunoaşterea intereselor sale speciale în teritoriile din est ale Poloniei, în Letonia, Estonia, Finlanda şi Basarabia (Lituania va fi inclusă ulterior în zona de influenţă sovietică). Înţelegerea convenea ambelor Mari Puteri: Germaniei îi oferea posibilitatea de a lichida statul polonez fără un conflict cu URSS, data invadării Poloniei fiind stabilită cu mult timp înainte de vizita lui Ribbentrop la Moscova de la sfârşitul lunii august. Ulterior, Hitler avea mână liberă să înceapă războiul în Vest cu Franţa şi Marea Britanie, fără a fi nevoit să lupte pe două fronturi simultan. Uniunea Sovietică, pe de altă parte, obţinea teritorii vaste în zona baltică şi îşi croia accesul la gurile Dunării prin anexarea Basarabiei. Moscova mai primea şi un răgaz în care putea să-şi fortifice frontiera sa vestică în conflictul cu Germania, considerat inevitabil, o posibilitate pe care însă Armata Roşie nu a folosit-o din plin.
Pentru România, actul semnat la Moscova în august 1939 a avut urmări în mai puţin de un an. Basarabia a fost ocupată la 28 iunie 1940 ca o consecinţă directă a Pactului Molotov-Ribbentrop, la care se adaugă Nordul Bucovinei (şi Ţinutul Herţei), teritorii care nu erau menţionate în Protocolul Adiţional Secret, dar care au fost incluse ulterior la insistenţa cercurilor ucrainene de la Kremlin, aşa cum a relatat ambasadorul german de la Moscova, contele von Schulenburg. La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS adopta decizia de creare a RSS Moldoveneşti, dar hotarele noii republici nu vor coincide cu cele sugerate de ziarul „Pravda” o lună mai devreme. În loc de unirea aşteptată a RASSM cu Basarabia, s-a procedat la cedarea către Ucraina a două judeţe basarabene din sud şi unul din nord, precum şi a şapte din cele 13 raioane ale republicii autonome moldoveneşti.
Prin urmare, putem afirma că Stalin şi Hitler sunt părinţii fondatori ai RSS Moldoveneşti, ai Republicii Moldova actuale. Existenţa Protocolului Adiţional Secret a fost negată de către autorităţile sovietice, inclusiv de către Gorbaciov, care a înţeles caracterul potenţial exploziv al unui asemenea document. Mai mult, iniţiatorul perestroikăi ar fi solicitat, potrivit mărturiei fostului său consilier Boldin, ca originalul protocolului să fie distrus. Cu toate acestea, la iniţiativa Statelor Baltice şi insistenţa Poloniei, Congresul Deputaţilor poporului a condamnat din punct de vedere politic şi moral Protocolul Adiţional Secret din 23 august 1939, făcând trimitere la copia germană a documentului. În 1993, originalul rusesc al Protocolului Secret a fost găsit de Dmitri Volkogonov şi publicat în Voprosî Istorii. Nu există nicio îndoială despre autenticitatea documentelor care atestă împărţirea sferelor de influenţă între Uniunea Sovietică şi Germania în 1939.
De ce însă unii încearcă să inducă opiniei publice ideea că aşa ceva nu a existat? Care ar fi semnificaţia negării existenţei Protocolului Adiţional Secret al Pactului Molotov-Ribbentrop? Această tendinţă s-a observat mai ales în ultimii ani în Rusia, dar şi în R. Moldova. Odată cu venirea lui Putin la putere, în 2000, a început revizuirea istoriei prin introducerea unor manuale de istorie care să glorifice trecutul Rusiei şi să muşamalizeze unele pagini deranjante pentru imaginea pe care Moscova doreşte să o proiecteze faţă de vecinii săi. Or, dacă rezoluţia de condamnare a consecinţelor Pactului Molotov-Ribbentrop de către Congresul Deputaţilor în decembrie 1989 a servit drept catalizator al destrămării Uniunii Sovietice, negarea existenţei acestui document sau justificarea semnării acestuia au menirea de a justifica perpetuarea hegemoniei fostei metropole în spaţiul post-sovietic.
Negarea existenţei Pactului sau interpretarea semnării acestuia ca o necesitate istorică a fost făcută şi de lideri ai comuniştilor din R. Moldova. Acest mesaj s-a încercat să fie inoculat societăţii noastre şi de câţiva propagandişti ai PCRM, nişte pseudoistorici, prin intermediul manualelor de istorie supranumite abuziv de „istorie integrată” introduse în 2006, precum şi prin intermediul mass-media, inclusiv al postului public de televiziune, aservit lui Voronin şi regimului său de inspiraţie neostalinistă. În cazul de faţă, justificarea ocupării Basarabiei de către Uniunea Sovietică în 1940, care este o urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop, se face pentru a sprijini o apropiere faţă de Rusia sau a mima dorinţa comuniştilor moldoveni de a menţine R. Moldova în zona de influenţă a Moscovei. În realitate, PCRM, care se erijează în unicul partid care optează sincer pentru statalitatea R. Moldova, prin negarea existenţei sau justificarea tratatului sovieto-german din 23 august 1939, pune la îndoială actul de naştere al RM – Declaraţia de Independenţă, unul dintre principiile esenţiale ale căreia este tocmai condamnarea consecinţelor Pactului Molotov-Ribbentrop. Parlamentul Moldovei a condamnat Pactul respectiv în iunie 1991, printr-o declaraţie a unei conferinţe internaţionale organizate la Chişinău cu această ocazie. Acum, dacă noua majoritate parlamentară vrea să trimită un mesaj clar Europei şi prin lansarea unei noi politici a memoriei, ar trebui să condamne regimul sovietic, aşa cum au făcut-o Ţările Baltice cu 20 de ani în urmă, şi să reitereze cu această ocazie şi condamnarea Pactului odios din 23 august 1939, care a dus la instaurarea comunismului în partea estică a spaţiului istoric şi etnocultural românesc.
—
Igor Caşu, doctor în istorie, conferenţiar universitar
