Ultima perioadă, problemele cu care se confruntă femeile au devenit tot mai vizibile și discutate (în sfârșit!). Nu zic în niciun caz că ele s-au împuținat datorită acestui fapt. E nevoie de mult timp pentru a vedea efecte tangibile. Discutăm despre hărțuire, violență domestică, discriminare la postul de muncă, etc. Discutăm despre faptul că a fi femeie nu înseamnă a fi feminină și sensibilă ca o floare pe care o primim de 8 martie. Încercăm să explicăm că a fi feministă nu înseamnă să fii băiețoasă (indiferent ce-ar însemna asta), nu înseamnă să-ți bați soțul și nici nu înseamnă că stai constant cu țigara într-o mână și berea – în alta (chiar dacă e absolut ok să faci orice vrei cu corpul tău). Încercăm să explicăm că e ilogic să te consideri antifeministă în momentul în care astăzi beneficiezi de rezultatele luptei duse de sute de ani de feministe. Și în toată luptele și încercările noastre, eu am simțit că lipsește bărbatul. Chiar și marșul de pe 8 martie, la Chișinău, a fost întitulat, probabil în grabă și neintenționat „Solidaritate ÎNTRE femei”. Am simțit că vorbind atât de mult despre noi, am uitat să arătăm că ei (EI!) sunt la fel de vulnerabili ca noi.
Cu astea în gând, m-am gândit să discut cu cinci bărbați pe care îi cunosc în diferite măsuri, care vin din contexte diferite și sunt, evident, foarte diferiți. Mi-am dorit, cu ajutorul lor, să deconstruiesc conceptul că bărbatul trebuie să fie puternic, nu are frici și griji despre care nu vorbește, nu plânge și este un apărător al patriei. Nu mi-am pus ca scop să le intru în suflet, nu i-am pregătit cu zeci de întrebări la început, ca să ajung la cele „importante” la final. I-am lăsat să decidă cât de mult vor să mi se deschidă și cât de sinceri vor să fie.