Ieri mass-media au informat despre declarația șefului administrației de la Tiraspol, făcută în cadrul conferinței internaționale „Măsurile de consolidare a încrederii în procesul de reglementare a conflictului transnistrean” (la Landshut, Germania). E. Șevciuk a spus că soluţia pentru reglementarea conflictului transnistrean poate fi găsită doar printr-o despărţire civilizată a regiunii de Moldova. Şevciuk a adăugat că ar trebui urmat modelul Cehiei şi Slovaciei, dar şi cel al Serbiei şi Muntenegrului. Liderul de la Tiraspol a adăugat că recunoaşterea internaţională a independenţei autoproclamatei republici va aduce stabilitate în regiune, deci, deducem, este în interesul atât al populației din regiune, cât și al comunității internaționale. Premierul Iurie Leancă a rămas surd la aserțiunea lui Șevciuk, venind cu „soluţii de consolidare” a celor două maluri ale Nistrului, mai exact vorbind despre beneficiile pe care le vor avea agenţii economici din zona nistreană după ce Moldova va semna Acordul de Asociere cu UE, fapt neinteresant pentru liderul tiraspolean. Ceea ce înseamnă că interacțiunea dintre Chișinău și Tiraspol rămâne în continuare un dialog al surzilor.
Cu regret, actuala guvernare moldovenească suferă de o paralizie intelectuală în ceea ce privește capacitatea de a rezolva problemele țării, inclusiv problema eradicării sărăciei sau cea a conflictului privind zona nistreană. Această paralizie se datorează lipsei unei empatii sau a unei iubiri față de țară și propriul popor (această iubire se mai numește patriotism). Ceea ce au demonstrat că sunt capabili să facă guvernanții moldoveni este să păcălească propriul popor. Precum șmecherii care înșeală oamenii naivi în gări cu jocul alba-neagra, deposedându-i de bani, la fel actualii guvernanți au secătuit averea statului, lăsând poporul acestei țări fără 22% din acțiunile BEM, fără aeroportul internațional Chișinău (dat pe 49 de ani), au sporit enorm datoria externă etc. Prin felul în care se manifestă guvernarea moldovenească în gestionarea problemei conflictului privind zona nistreană, se poate vedea că ne îndreptăm spre un deznodământ gen Kosovo, Sudanul de Sud sau Timorul de Est – teritorii separatiste care și-au dobândit independența. Cum autoritățile de la Chișinău, unii comentatori politici și jurnaliști promovează ideea că regimul de la Tiraspol este unul „separatist”, ei îl legitimează, probabil, fără să-și dea seama, și astfel ne îndreptăm spre recunoașterea zonei nistrene ca actor al dreptului internațional, așa cum își dorește administrația de la Tiraspol și așa cum reușesc regiunile cu adevărat separatiste, ca urmare a respectării drepturilor comunităților respective. Pentru că nimeni nu poate impune ceva unei comunități, împotriva voinței sale (așa cum speră guvernarea moldovenească cu privire la populația din zona nistreană).
Premierul Leancă nu a răspuns inițiativei lui Șevciuk. Personal, cred că era o ocazie în plus de a realiza o spargere a blocajelor în soluționarea conflictului. Un divorț civilizat între Republica Moldova și zona nistreană nu este posibil acum deoarece, spre deosebire de precedentele Cehia – Slovacia, şi Serbia – Muntenegru, zona nistreană nu are statut de republică, așa cum l-au avut în momentul despărțirii Slovacia și Muntenegru, statut recunoscut de Cehia, respectiv de Serbia. Republica Moldova ar putea să consimtă recunoașterea statutului de republică pentru zona nistreană, cu câteva condiții. În primul rând, ar fi vorba de restabilirea statutului pe care l-a avut regiunea respectivă – de republică autonomă. Întrucât, din punct de vedere istoric, republica autonomă (1924-1940) a existat pe malul stâng, prima condiție a recunoașterii acelei republici ar fi retrocedarea celor șapte localități din dreapta Nistrului: Bender, Gâsca, Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug și Zahorna. A doua condiție ține cont de recenta declarație a Ninei Ștanski, șefa serviciului de externe al administrației de la Tiraspol, care a spus că Nistrenia este „pământ rusesc” și „limita lumii ruse”. Întrucât regimul de la Tiraspol se poziționează ca unul etnocratic rusesc, în care, rușii sunt la ei acasă în zona nistreană – „pe pământ rusesc”, ar fi oportună cererea către administrația nistreană de a retroceda toate localitățile moldovenești din stânga Nistrului, care împreună cu satele Molovata Nouă, Cocieri, Coșnița, Pohrebea, Pârâta și Doroțcaia să formeze o unitate teritorial-administrativă sub jurisdicția RM, adică „în lumea moldovenească”, așa cum este firesc pentru moldoveni – să conviețuiască în statul lor. O a treia etapă a acestui posibil (unul din multele) plan de reglementare, în condițiile refuzului locuitorilor din localităților populate de ucraineni și ruși de a conviețui în cadrul statului moldovenesc, poate viza încercarea de corectare a frontierei ucraineano-moldovenești, după precedentele Cehia – Slovacia (1993), România – Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (1924) și România – Cehoslovacia (1919), când au avut loc schimburi de localități între statele respective. În schimbul localităților populate de ucraineni și ruși din zona transnistreană, care ar reveni în statul ucrainean, s-ar putea solicita retrocedarea unor localități moldovenești de pe teritoriile istorice moldovenești atribuite în mod arbitrar, la 28 iunie 1940, de către regimul de la Moscova, Ucrainei: de exemplu cele cinci sate din raionul Reni, numărul mare de sate din raionul Noua-Suliță, dar și întreg raionul Herța ș.a..
Desigur, există o problemă ce pare insurmontabilă în acest moment pentru a pune în practică un asemenea plan de reglementare. Întrucât din cauza prestației regimului de la Chișinău sute de mii de cetățeni moldoveni au părăsit sau vor să părăsească țara, nu avem nici o certitudine că moldovenii din satele din stânga Nistrului ar dori să facă parte din populația teritoriului aflat sub jurisdicția RM, supusă jafului de către guvernanți. De asemenea, nu știm dacă populația din satele moldovenești din Ucraina ar dori să facă parte din cel mai sărac stat din Europa, menținut stabil pe această poziție de un sistem de stat care pare o rugină care îl macină din interior.
Orice soluție la conflictul privind zona nistreană are o condiție primordială de ordin intern: o conducere pentru popor, în slujba poporului Republicii Moldova. În acest moment, perspective pentru o asemenea guvernare nu văd.
