Aceasta este cea mai tristă campanie electorală, cel puțin pentru Chișinău. Este cea mai tristă din cauza candidaților, dar și din cauza alegătorilor. Explic
Candidații – n-ai cu cine vota
Avem un primar care e capabil să pornească la laptop, în Consiliulul Municipal Chișinău, un cântec hip-hop dedicat lui. Și-apoi să-l mai pună o dată. Și încă o dată. Și încă o dată. Și încă de cîteva ori. Pentru că să înțeleagă toți cît de absurdă e situația. Și încă de cîteva ori pentru că a intrat deja în ritm.
Un primar care, cînd i se arată crăpături și surpături pe marginea unei străzi reconstruire, dă din umeri și întreabă relaxat ”care-i problema”. Dacă mai crește și niște iarbă prin crăpăturile data, primarul se bucură pentru că ”avem iarbă puternică”.
Un primar a cărui echipă de patrioți unioniști nu au probleme în a vota împreună cu tovarășii lor comuniști alocarea a numeroase loturi de teren tot lor. Un primar pentru care a devenit o obișnuință să-și insulte direct candidații: tuzici, pupsici, nemernici, etc. Un om care spune serios că principalul său contracandidat vrea să vină la putere pentru a organiza foamete și deportări.
Apoi, o avem pe Zinaida Greceanîi, a cărei principală realizare ca prim-ministru a fost să amenințe mamele că poliția le va împușca fiii și fiicele dacă ies la protest. Candidatul unui partid atît de pro-rus încît liderul lor aproape că stă mai mult la Moscova decît în Moldova. Un partid al cărui start de campanie a constat într-o bătaie stîrnită în CMC.
Desigur, mai avem candidatul comunist, Vasile/i/ii Chirtoca, care pare că a fost înaintat aproape în glumă, datorită numelui. Un candidat necunoscut până acum, dar care a reușit repede să-și sporească faima, devenind celebru drept candidatul care nu știe cât costă un bilet de troleibuz, copiind parcă o scenă din Filantropica. Cică 70 de bani. Și e importantă cifra: nu 50 de bani, nu 1 leu, ci 70 de bani a zis omul, ca să fie clar cât e de rupt de lumea muritorilor de rând care merge cu troleibuzul și numără mărunțișul.
Nu trebuie să uităm și de Oazu Năntoi, pe sigla căruia scrie Iurie Leancă, pentru că așa merge politica moldovenească. Ce-i drept, Năntoi pare mai puțin interesat în Primăria reală și pare determinat să câștige Primăria Chișinăului pe Facebook, unde se desfășoară întreaga sa campanie.
Serafim Urechean e ca să fie pachetul complet, candidatul celor care-s nostalgici după vremurile cînd în Primărie se fura organizat și controlat, nu haotic precum astăzi. Dar realizările lui Urechean nu se limitează la asta. Tot el a reușit să ducă de râpă, încet, dar sigur, ditamai Alianța ”Moldova Noastră”, odinioară al doilea cel mai mare partid din țară. E cumva ironic că Urechean candidează din partea PLDM-ului, un partid care pare să meargă cu pași fermi pe calea AMN-ului.
Cît despre Iulian Cașu, el este cunoscut mai bine drept candidatul ”Renato Usatîi nu candidează la Chișinău”.
Iar Oleg Brega nu a putut candida la Primărie din cauza numărului de semnături necesare și acum candidează din partea unui partid.
Alegătorii – n-are cine vota
Unul din cele mai tîmpite lucruri din această campanie e dezbaterea geopolitică. Cînd trebuie să aleagă un primar și un consiliu, adică puterea locală, lumea vorbește despre Kremlin, București, Bruxelles, Washington. Pentru că noi suntem cu toții analiști excepționali și cui îi trebuie drumuri și trotuare cînd putem discuta despre politica externă a municipiului.
Și pentru că tot suntem analiști fantastici, votăm pe cine nu ne place. Există vreun candidat care are un program bun și e competent? Nu ai să-l votezi pentru că politologul din tine o să-ți explice că e un candidat fără șanse, iar dacă-l votezi pe el, e ca și cum l-ai vota pe (numele candidatului cu șanse care-ți displace cel mai mult). Așa că ai să votezi vreun idiot cu șanse.
Serios, trebuie să subliniez această realitate absurdă: noi votăm oameni care nu ne plac în loc de cei care ne plac doar fiindcă au o probabilitate de succes mai mare. Șansele sunt, efectiv, un criteriu de decizie mai important decît competența, programul sau integritatea.
Mai există argumentul tradițional al moldoveanului dezamăgit: ”crezi că alții o să facă mai mult ori mai bine?”. Adică acceptarea unei situații proaste drept un status quo de neschimbat și folosirea acestui pretext pentru a respinge noii concurenți.
Aceasta este o renunțare reală la democrație, iar votul își pierde utilitatea. Rostul alegerilor trebuie să fie anume acela de a îi evalua pe cei de la putere, iar dacă rezultatele lor nu sunt satisfăcătoare, ei trebuie înlocuiți, chiar și cu riscul de a aduce pe cineva mai rău în loc. Căci și noul primar își va pierde fotoliul dacă nu va fi bun. Aceasta este democrația: risc și evoluție. Noi însă nu înțelegem că a doua față a monedei ”mai rău să nu fie” este ”mai bine să nu fie”.
În practică, noi votăm adesea pe cineva ca să nu iasă altcineva. Un fel de ”să moară capra vecinului”. Este ironic și faptul că alegătorii care-l votează cu jumătate de inimă pe actualul primar, dau dovadă de aceeași gândire conservatoare de care dădeau dovadă alegătorii comuniști prin 2009.
