Valentina Sturza este preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici din Republica Moldova, înfiinţată în anul 2002 la cererea foştilor membri ai Partidului Naţional Român care în prezent nu mai activează. Valentina Sturza luptă încă de când a revenit din Kazahstan pentru redobândirea bunurilor materiale ale basarabenilor deportaţi, dar înainte de toate, luptă pentru redobândirea adevărului şi a dreptăţii. Despre activitățile Asociației, dar și despre soarta basarabenilor deportați aflați în interviul de mai jos, realizat de Moldova.ORG cu doamna Valetina Sturza.
Reporter: Ce trebuie să ştie tinerii despre cele două valuri de deportări, din 12-13 iunie 1941 până la 5 martie 1953?
Valentina Sturza: Desigur că eu aş propune ca fiecare părinte, care a fost deportat şi a rămas în viaţă, să povestească copiilor, nepoţilor, strănepoţilor calvarul prin care am trecut noi, deportaţii, fiindcă totuşi, am fost duşi în Siberia şi în pustiurile Kazahstanului, copii de vârsta lor şi ei trebuie să îşi închipuie ce greutăţi am suportat noi fiind mici copii – neavând ce mânca, neavând apă potabilă, condiţii de trai. Desigur că e regretabil că unele persoane dintre deportaţi au ascuns acest caz de copiii lor, au ascuns că ei au fost deportaţi, de teamă să nu sufere copiii din cauza părinţilor. Copiii mei, nepoţii şi strănepoţii toţi sunt la curent cu calvarul prin care am trecut eu ca deportat, știu cum tăticul meu a fost condamnat la moarte doar pentru că a fost primar nouă ani de zile, doar pentru că a fost deputat în Parlamentul României, pentru că a fost decorat cu “Crucea de Aur” de către Carol al II-lea, că a fost secretarul Organizaţiei Partidului Liberal a Basarabiei şi preşedintele Organizaţiei partidului Liberal în comuna Ciuciuleni, unde a lucrat. Preşedintele Partidului Liberal în Basarabia era Ion Inculeţ, ministrul Afacerilor Interne al României cu care tatăl meu a conlucrat toţi anii la rând.
Tineretul nostru trebuie să înţeleagă, dar nu numai tineretul, ci şi persoanele în vârstă, că pe noi vor să ne atragă în Uniunea Vamală, uniune cu Kazahstan, Rusia, Belarus, dar noi nu mai vrem Kazahstanul, nu mai vrem Siberia pentru că suntem sătui de viaţa aceea pe care am dus-o atunci acolo. Trebuie toţi să înţeleagă că viitorul nostru este în Uniunea Europeană (UE), viitorul copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor noştri este în UE, de unde noi am ieşit, de pe pământurile natale, de pe pământurile europene
Eu vreau să atrag atenţia asupra faptului că nimeni nu ştie câte persoane exact au fost deportate în 1941 şi în 1949. Cifrele care există spun că au fost deportate în 1941 – 22 648 de persoane, dintre care bărbaţii, taţii noştri – 3470. Aceștia au fos rupţi de familie şi duşi în gulagurile siberiene unde au fost împuşcaţi, alţii au murit de frig, alţii de munca grea pe care o făceau acolo, munceau la tăiat pădurile, unde zăpada era până la brâu şi ei trebuiau să descopere tulpina copacului ca să poată să-l taie.
Deportările de la 13 iunie 1941 au fost cele mai sângeroase deportări, pentru că atunci au fost ucişi oamenii, împuşcaţi, maltrataţi, aruncaţi în gropi cu var, chiar aici în Chişinău. Cei pe care nu reuşeau să îi aresteze şi să îi ducă undeva în gulaguri, îi împuşcau în beciurile staliniste şi îi aruncau în gropile cu var. Acum se descoperă beciurile în care erau oamenii închişi şi pe urmă uşile erau lipite, abia acum, în anii precedenţi au început să le descopere, un astfel de beci este chiar pe strada Armenească. Acolo acum e un depozit, uşile sunt deschise şi se pot vedea nişte scări abrupte. Când trec nu pot tăcea şi le zic: “Aţi făcut depozit în beciurile KGB-iştilor”. Este foarte greu să îţi aminteşti zilele acelea, este foarte greu să îţi aminteşti vagoanele acelea în care noi am fost urcaţi, erau marfare, măcar un pai să fi fost aşternut pe podeaua vagoanelor acelea. Guvernul sovietic a ştiut ce-i aşteaptă şi vitele le-au încărcat şi le-au dus în fundul Rusiei, pentru că noi am avut ocazia după ce am evadat de acolo să mânăm o herghelie de cai pe o distanţă de 1000 km, pe jos am mers, copii mici, desculţi pe drumuri prăfuite. Noaptea dormeam la marginea pădurii, dacă era pădurice, dar dacă nu, pe marginea drumului şi caii se odihneau noaptea. Dimineaţa mergeam iarăşi mai departe până în regiunea Voronej, oraşul Ostrovorsk. Alături de oraş era un sovhoz şi i-am dus acolo.
Să mă întorc la primele zile ale deportării. Dacă trenul se oprea, apa ni se dădea de la pompele care încărcau cu apă locomotiva, căci trenurile mergeau atunci cu cărbuni şi le trebuia apă, nouă de acolo ne dădea câte o căldare cu apă, mâncare nu îmi amintesc să ne fi dat. Începuse războiul şi ne mânau repede pentru că aveau nevoi de liniile ferate să transporte tehnică militară şi hrană pe front, iar de acolo de-acum veneau trenurile încărcate cu răniţi şi le duceau mai departe decât noi.
R: Cum îi sprijină autoritățile pe foștii deportați și deținuți politici?
V. S.: Mă străduiesc pentru toată republica să sprijin foștii deportați și deținuți politici. Vreau să mulțumesc pe această cale fostului prim-ministru, Vlad Filat, pentru că începând cu Guvernul condus de dumnealui autoritățile și-au întors fața spre toți deportații. Guvernul comunist nu ne dădea nicio atenție, iar ex-premierul Vlad Filat a aprobat o decizie prin care fiecare deportat să primească câte 500 de lei. Noi, cei din municipiul Chișinău, primeam alocație și când a fot primar Serafim Urecheanu, Vasile Ursu și Dorin Chirtoacă. De trei ani de zile toți primim acest ajutor de la Guvern. În afară de aceasta, eu în 2011 m-am adresat cu un demers la Vlad Filat ca să mai aloce pentru fiecare deportat câte o sută de lei lunar și a acceptat pentru toți deportații din Basarabia. Anul acesta Guvernul, condus de Iurie Leancă, a mai adăugat câte 200 de lei, deci, acum deportații primesc o alocație de 700 de lei lunar. Le mulțumesc mult pentru susținerea aceasta fiecărei persoane, căci, cât de puțin este, chiar şi un ajutor mic, căci nu face atâta ajutorul, cât face atitudinea față de acești deportați care au suferit atât de mult.
R: Câte persoane din foștii deportați mai sunt în viață?
V.S. : Noi rămânem din ce în ce mai puțini, dar vreau să rog fiecare deportat să lase în urma sa măcar ceva scris pentru copiii, nepoții și strănepoții lor, căci niciun istoric, niciun scriitor nu poate relata acele dureri prin care am trecut noi. Dar dacă fiecare deportat și-ar lăsa undeva notat prin ce calvar a trecut, copiii noștri cred că nu vor să uite nici ei durerea noastră. În februarie 1950, a fost trimis un memoriu din Chișinău, de la Sovietul Suprem lui Stalin prin care îl înştiinţa precum că sunt deportați din Moldova peste 94 mii de persoane, care se preconizează să formeze colonii moldovenești în Siberia şi Kazahstan. Am rămas în viață acum 8523 de persoane din numarul persoanelor deportate. Din zi în zi aici, în municipiul Chișinău, numărul lor scade. În decursul unui an în capitală au decedat 98 de persoane.
R: Ce legătură găsiţi între destrămarea familiilor în timpul deportărilor şi destrămarea familiilor în prezent? Se aplică aceleaşi principii?
V. S.: Atunci s-au destrămat familii din cauză că tineretul, cum am fost și eu căsătorită și mulți alții care s-au căsătorit pentru a-și schimba numele de familie, mulți nu s-au dus după soții în lagăre, au rămas aici, iar soțiile cu copii au rămas acolo. Iată, asta a fost prima destrămare a familiilor. Acum care e cauza destrămării familiilor, în special tinere? Guvernul comunist timp de opt ani cât a fost la guvernare a distrus economia complet, lumea nu avea unde să lucreze, pensii mici, salarii mici, populaţia aptă de muncă a fost nevoită să plece în țări străine, unde a găsit locuri de muncă pentru a asigura întreținerea copiilor și a bătrînilor pe care i-au lăsat în țară. Această destrămare este cel mai mare dezastru al țării noastre, fiindcă ei au destrămat țara, ei au destrămat familiile, comuniștii. Vă puteți închipui, după un așa dezastru care a durat opt ani, Guvenul care a venit în 2009 cu cât greu a lucrat și a scos Moldova în lume, căci nu se auzise nici în unele țări europene despre Moldova, nemaivorbind de alte continente. Acum, prin semnarea Acordului de Asociere cu UE, se intenționează scoaterea Moldovei din acest dezastru.
R: Autorităţile sovietice au fost nemiloase cu basarabenii. Şi totuşi, unii cetăţeni ai R. Moldova sunt nostalgici după URSS. Cum explicaţi asta?
V. S. : Îmi pare foarte rău, sunt și persoane deportate care votează comuniștii, aceste persoane sunt văzute de Dumnezeu și vor fi pedepsite pentru voturile acordate Partidului Comunist pe care îl vor înapoi la guvernare. Politicienilor care vor în Uniunea Vamală (UV) vreau să le spun așa: Să creeze un eșalon asemănător celui cu care ne-au dus pe noi și să îi pună pe toți aceștia care doresc în UV, să-i încarce în vagoanele acelea și să îi ducă acolo, să îi lase cum ne-au lăsat pe noi în Siberia, în pustiurile Kazahstanului și atunci, să vadă ei ce înseamnă UV. Noi nu vrem în UV, noi vrem în UE pentru viitorul copiilor noștri.
R: În anul 2012 a fost aprobată legea cu privire la interzicerea simbolurilor comuniste secerea şi ciocanul, în iunie 2013 această lege a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională a R. Moldova. Comisia de la Veneţia a declarat că această lege încalcă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi libertatea de exprimare, care este opinia dvs. ?
V.S.: Eu am asistat, pentru că și eu am scris la Curtea Constituțională un demers cu rugămintea de a interzice simbolurile comuniste, simbolurile acestea pe noi ne stresează, cînd vedem ne amintim imediat tot dezastrul prin care am trecut, tot genocidul cela care a fost făcut asupra noastră. Atunci, eu am spus că ar fi bine ca secerea și ciocanul să fie interzise, dar vedeți că nu știu de ce Veneția a decis ca simbolurile acestea să rămână. Președintele Curții Constituționale, Alexandru Tănase, a ieșit cu un demers la ziarul Timpul în care a spus că n-ar fi rău ca Parlamentul să se reîntoarcă la dezbaterea acestei situații.
R: Despre tatăl dvs. s-au spus doar lucruri frumoase, ce aţi moştenit de la el?
V.S.: Tatăl ne-a învățat pe noi să fim cinstiți și să facem totul pentru popor, căci el cât a lucrat, a fost stimat foarte mult pentru tot ce a făcut, ce a construit pentru sătenii lui. A construit o baie finlandeză în satul de baștină, Ciuciuleni, care este și acum, dar nu mai funcționează cu părere de rău, de asemenea foarte multe poduri, șosele, a făcut o piaţă cu gherete separate, fiecare avea ghereta sa, a început să conecteze satul la telefonia fixă, el avea telefon și era în permanentă legătură cu Chișinăul. A mai construit gradinița pentru copii, școala, a făcut foarte mult pentru locuitorii satului. E posibil că aceste lucruri l-au scăpat de la moarte, căci el primise sentința de a fi împușcat, dar oamenii din sat care au depus mărturii nu au avut ce spune contrar despre tatăl meu și, așa a fost modificată sentința primind 15 ani de detenție și zece ani de exil. La 25 de ani era primar în Ciuciuleni, iar din 1931 a fost ales în Parlamentul României. A avut 34 de ani din viaţă în slujba poporului și 34 de ani grei, de viață grea. Eu le mulțumesc părinților mei. Tatăl știa să caracterizeze fiecare persoană în parte, surorii mai mari i-a spus că va fi medic și cu greu sora mea a reușit să își finalizeze studiile, devenind într-adevăr medic, iar mi-e mi-a spus că voi fi contabil, și așa a fost, 51 de ani am lucrat în acest domeniu.
R: Ce înseamnă pentru familia dvs. distincţia “Crucea de Aur” oferită de Carol al II-lea tatălui dvs., Grigore Scafaru?
V.S.: Este o onoare pentru familia noastră, tatăl meu a meritat această distincție.
R: Care este mesajul dvs. pentru autorităţile R. Moldova?
V.S. Autorităților R. Moldova le doresc ca ceea ce s-a început să meargă înainte, fac un pas foarte important pentru a scoate din dezastrul în care a fost țara noastră. Le doresc sănătate, mari succese și putere să ducă totul la bun sfârșit.
Valentina Sturza s-a născut la 23 octombrie 1929, în localitatea Ciuciuleni, Basarabia, în familia lui Grigore şi a Alexandrei Scafaru.În data de 13 iunie 1941, având vârsta de nouă ani, a fost deportată împreună cu 15 membri ai familiei în pustiurile Kazahstanului.
Interviu realizat de Elena Guțanu
foto: Europa Liberă
