Acest eseu este scris de colega noastră Patricia Mihailă, jurnalistă la moldova.org. Materialul nu face parte din concursul de eseuri Subiectiv, dar poate servi ca sursă de inspirație dacă îți dorești să participi.
Aveam 14 ani când am găsit fire de păr alb în plete. Drept în frunte, ușor pe partea dreaptă. Mă pieptănam într-o dimineața de iarnă în oglinda mare, veche, din lemn din camera de dormit a casei bunicilor când le-am văzut. Eram mai degrabă mirată decât șocată și nu-mi puteam explica cum și de ce au apărut acele fire.
Mama a fost cea care a remarcat prima. Mă întreba dacă stresul din acea perioadă a condiționat o astfel metamorfoză a firelor mele care au decis să scape de nuanța castanie. Nu-s omul care crede că emoțiile pot face melanina să dispară din firele de păr și nu-mi dau seama cum, din punct de vedere biologic, asta se poate întâmpla. Dar albirea firelor mele s-a întâmplat, prin coincidență sau nu, fix când treceam printr-o tragedie legată de plecarea cuiva foarte drag. La început de ianuarie o pierdusem pe bunica, a cărei moarte a însemnat prima pierdere devastatoare din viața mea. Nu cunoșteam atunci prea multe despre cum internalizăm durerea și cum corpul nostru se pricepe instinctiv s-o externalizeze. Dar expresia „a încărunțit peste noapte” a fost despre mine.
Bunica încărunțise devreme, dar mama încă păstra acea nuanță de care eram și eu atât de mândră. Mai găsea câte un fir, două, pe care le smulgea numaidecât – la fel am făcut și eu. A fi o adolescentă brunetă cu fire albe nu era deloc imaginea pe care mi-o doream atunci și am început să le smulg metodic, cu penseta. Întâi, era doar câte un fir și mi-era ușor. Apoi au apărut mai multe și am realizat că smulgerea nu funcționează. O colegă de clasă zicea că firele albe-s „norocul meu” și nu trebuie smulse. Ironic e că, noi femeile, suntem învățate să privim părul alb mai degrabă ca pe un nenoroc și un semn al îmbătrânirii. În imaginația mea, păr cărunt aveau doar femeile în vârstă, trecute prin greutăți, pe care le vedeam prin sat purtând broboadă și părul coafat discret într-un coc. Iar celelalte femei și-l tundeau scurt, de parcă exista doar un tip de tunsoare pentru toate femeile trecute de 40, și îl vopseau întunecat ca să acopere firele albe.
Nu voiam să-mi vopsesc încă părul, zestrea mea castanie de la mama și bunica, și-n anii de liceu acopeream aceste fire cu rimel negru, din ăla pentru ochi, atunci când îl pieptănam la spate. Evident, chestia aceea nu ținea și ajungeam la sfârșitul serii fix acolo de unde pornisem. Pe vremea aia, începutul anilor 2010, șuvițele decolorate în frunte nu erau încă la modă. Cum să însuresc la nici 18 ani? Mă simțeam o ciudată și îmi doream cu disperare ca părul meu să rămână cum îl știam. El, însă, nu mă asculta. Dincolo de ironiile mele despre „probleme” sau oameni care-mi scot peri suri, dincolo de întrebările altora din seria „îmbătrânești?”, se afla o încercare de a-mi contura o imagine clară de sine, de a înțelege de ce părul meu e diferit și dacă asta mă face pe mine diferită. Atunci, nu-mi doream să fiu altfel și încercam să rup din mine tot ce mă făcea distinctă, pentru că asta echivala, în mintea mea, cu priviri stranii din partea colegilor, prietenilor și a comunității.
Firelor mele albe din frunte nu le păsa, așa că au continuat consecvent să se înmulțească și să aibă vecini și-n alte zone ale capului. Prin facultate am decis să-l vopsesc: ba cu henna, care l-a uscat oribil, ba cu vopsea permanentă. Îmi plăcea rezultatul – oricine și-a vopsit măcar o dată părul știe cât de strălucitor arată în primele săptămâni. Dar vopsite sau nu, firele mele continuau să existe fix acolo unde le lăsam și-mi aminteau de ele de fiecare dată când vopseaua se spăla.
Am ascuns aceste șuvițe până am obosit să mă tot camuflez. Și atunci le-am acceptat, parțial, ca parte din identitatea mea. Acum glumesc că-s ca superoina Rogue din X-Men, a cărei carte de vizită e șuvița albă din frunte. Încep să mă raportez la părul meu alb ca la o supercalitate care mă scoate din anonimat. Când trendul părului sur natural a spart internetul acum câțiva ani, am fost prima care s-a bucurat. În sfârșit, apăruse ceva ce rezona atât de mult cu mine. Puteam să nu mă ascund, să nu le ascund. Acum, la maturitate, toate comentariile pe care le-am primit despre șuvița de păr alb sunt de la admirative în sus. La un moment dat, una din prietenele mele m-a amenințat că se supără pe mine dacă o vopsesc.
Îmi ia timp să mă obișnuiesc cu toate firele mele albe, dar am fantezii că voi fi acea tipă cool cu păr grizonant la 40 de ani. Urmăresc câteva femei absolut superbe care-și poartă părul sur cu mândrie, care îmbătrânesc natural și nu se tem s-o arate. Cu riduri, cu fire albe, cu de toate. Contul uneia dintre ele se cheamă „thesilverlining1970” – un joc de cuvinte care înseamnă, în engleză, un avantaj care vine dintr-o chestie neplăcută. De asemenea, salut Diana Mihuță!
Șuvița mea albă are tot mai des neamuri noi în zone diferite ale capului, cărora nu le-am zis pe deplin bun-venit. Știu că o să ajung și acolo, aștept să se înmulțească și atunci o să-mi las părul așa cum e el. Martorul metamorfozelor, durerilor, experimentelor mele. Mi-aș dori să pot încuraja alte fete să nu se sperie când se privesc în oglindă și văd ceva ce nu se leagă încă cu imaginea lor de sine. Și atunci o să scriu, poate, un alt text: despre prima dată când mi-am lăsat părul alb să crească în voie până la capăt.
