De Dan Dungaciu (Editorial citit la Radio „Vocea Basarabiei”, sâmbătă, 30 mai)
Ceea ce s-a petrecut joi în Parlamentul RM, adică eşecul celei de-a doua runde pentru alegerea preşedintelui, este plin de semnificaţii. Merită să încercăm să descifrăm o parte dintre ele. În primul rând, „explicaţia” Mariei Postoico, liderul fracţiunii PCRM, prin care comuniştii au amânat şedinţa pentru 3 iunie pentru că „astăzi e Ispasul şi nu e cazul să discutăm probleme majore pentru ţară” i-a făcut cu siguranţă pe părinţii fondatori ai ideologiei comuniste, Marx şi Lenin, să se răsucească în mormânt.
Aceştia au rămas celebri, printre altele, pentru că au declarat religia ca „opiu al popoarelor”. În viziunea comunistă atee, poporul, chinuit şi asuprit de regimul capitalist care nu îi permite să se împlinească aici pe pământ, recurge la „opiu”, adică la religie, pentru că nu îşi poate găsi răspunsuri la întrebările sau provocările unei vieţi manipulate permanent de „burghezii, capitaliştii sau chiaburii” care „sug sângele poporului”. Aşa sună viziunea marxist-comunistă despre religie. Iată însă că pe, 28 mai, comuniştii nu au găsit altă soluţie de a scăpa de neputinţele politice sau de presiunea publică la care sunt supuşi decât… recurgând la opiu, adică la religie. Care a ajuns în RM, contrar prognozelor marxist-leniniste, opiu pentru… comunişti! Ziua în care s-a înălţat la ceruri Iisus Hristos, a ajuns şi ziua în care comuniştii s-au prăbuşit în neputinţă.
În al doilea rând, dincolo de glumă, gestul comuniştilor arată criza profundă prin care trece astăzi PCRM. Declaraţiile sfidătoare şi sigure ale lui Vladimir Voronin sau ale consilierilor săi apropiaţi, prin care asigurau populaţia că au suficient de multe voturi ale Opoziţiei pentru alegerea preşedintelui, au ajuns astăzi ridicole, derizorii şi jenante. Unde sunt acele voturi? Unde este acel Iuda al Opoziţiei? Unde e cel pe care Voronin considera că nici nu este nevoie să îl caute, pentru că va veni el singur să voteze candidatul comuniştilor? Nu e. Şi asta şubrezeşte iremediabil imaginea comuniştilor şi pretenţiile lor atotputernice. În ochii electoratului, acest semn de slăbiciune cântăreşte greu.
În al treilea rând, expresia cea mai vizibilă a tensiunilor din interiorul PCRM sunt declaraţiile confuze ale dlui Marian Lupu, potenţial candidat pentru postul de prim-ministru. Domnia sa simte, însă, că a fi premier comunist în această perioadă nu înseamnă, în realitate, decât să îţi sacrifici concediul de vară şi în toamnă să fii şomer. Un prim-ministru este un candidat la execuţie politică urgentă. Mai concret, fostul spicher înţelege că riscă să devină din „lup”, „oaie”, şi încă una de sacrificiu. De aceea, ezită să facă pasul sau încearcă să pună condiţii, din poziţia, totuşi, de marginal al unui partid cu care are în comun mult prea puţin şi pe care îl girează vinovat. În al patrulea rând, presiunea publică şi, implicit, politică, este astăzi mai greu de suportat pentru comunişti decât pentru Opoziţie. Aceasta din urmă a reuşit spectaculos să depăşească handicapul de imagine şi de încredere de la început şi să devină astăzi ceea ce trebuia de mult în stânga Prutului: o Opoziţie de principii, o
Opoziţie cu proiect şi care ştie că miza morală este, în anumite momente, mai de preţ decât oricare alta. Cele trei partide au reuşit să transmită în aceste zile un mesaj care ne aduce în minte vorba primului rege al României, Carol I. Acesta evalua forţa unui stat nu în inteligenţe, ci în caractere. Nu în „băieţi deştepţi”, ci în „oameni de cuvânt”.
Opoziţia a dovedit până acum tocmai asta – caracter! Şi asta nu e puţin lucru! Pentru că a rămas tenace pe aceleaşi poziţii în pofida unor presiuni venite şi din interior, dar şi din exterior şi despre care, poate, la momentul oportun, vom afla mai multe. Este un merit incontestabil şi pentru care merită felicitări. Este însă şi un mesaj ferm trimis tuturor şi în toate direcţiile: Est sau Vest; Bucureşti, Moscova, Washington sau Bruxelles.
