Președintele Curții Constituționale (CC), Alexandru Tănase, a venit cu mai multe explicații pe blogul său personal despre hotărârea CC din 29 decembrie 2015 pentru că, spune acesta, “publicul nu are de unde să știe care sunt argumentele pe care le-a invocat Curtea”.
1. CCM este legislator
Am văzut acum, dar și cu alte ocazii, acuzații că CCM și-ar fi depășit atribuțiile, deoarece a legiferat. Vreau să clarific acest aspect odată și pentru totdeauna. Orice curte constituțională are competențe de legislator:
a) legislator negativ – atunci când anulează o lege, în cadrul controlului de constituționalitate;
b) legislator pozitiv – atunci când interpretează prevederile Constituției.Același rol îl joacă orice curte constituțională sau instituție echivalentă. Pentru a aduce un singur exemplu, Curtea Supremă a SUA a permis căsătoriile dintre persoanele de același sex tot printr-o interpretare a Constituției. Cu alte cuvinte, a legiferat! Pentru că un asemenea text în Constituția SUA nu veți găsi, și nici nu cred că cineva își închipuie că asta au avut în vedere părinții fondatori ai SUA la adoptarea Constituției în 1787.
2. Metodele de interpretare
În dreptul constituțional există o multitude de tehnici de interpretare a textelor constituționale. Prerogativa cu care Curtea a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale, care poate fi realizată prin interpretarea textuală sau funcţională, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ţinând cont de caracterul generic al normei, situaţiile concrete pe care legiuitorul nu avea cum să le prevadă la momentul elaborării normei, reglementările ulterioare (conexe sau chiar contradictorii), situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată etc.
Într-un limbaj mai puțin tehnic, Curtea ia în considerare nu semnificația cuvintelor luate separat, ci în corelație cu alte prevederi constituționale pentru a asigura unitatea materiei constituționale, rațiunea și funcționarea instituțiilor, precum și echilibrul puterilor. Această abordare corespunde practicii tuturor curților constituționale privind interpretarea prevederilor constituționale.
Într-un limbaj mai simplu, dacă ar fi să lucrăm doar cu DEX-ul, nu ar mai fi nevoie nici de curți constituționale, ci ar fi suficient să cautăm cuvintele în dicționare. Așa cum la procesele de judecată folosim codurile civil, penal, de procedură civilă sau penală etc., iar nu DEX-ul, și în cazul contenciosului constituțional este absurd să te rezumi la noțiunile definite astfel.
Curtea a avut ca punct de plecare rațiunea “consultărilor” Președintelui cu fracțiunile parlamentare în vederea desemnării candidatului pentru funcția de Prim-ministru. Dacă ar fi vorba de un drept discreționar al Președintelui, la ce bun să îl mai obligi să aibă consultări? Scopul consultărilor este de a identifica sprijinul politic al deputaților, de a asigura votul majorității necesare pentru învestirea Guvernului – cel puțin 51 de deputați din 101. Când o astfel de majoritate este identificată, Președintele nu o poate ignora. Aceasta este normalitatea în țările cu tradiții democratice, chiar și fără existența unui text formal în acest sens. Partidul care câștigă în rezultatul alegerilor parlamentare o majoritatea ce îi permite să formeze un guvern, sau o coaliție care formează o majoritate, propune Președintelui numele Prim-ministrului.
3. Forma de guvernământ
Forma de guvernământ în Moldova este republica parlamentară. Orice intepretări legate de arhitectura instituțională a țării trebuie făcută ținând cont de această situație de fapt. Republica parlamentară presupune că șeful statului nu este un actor activ, ci mai degrabă o figură simbolică, având atribuții mai mult protocolare și instrumente limitate de intervenție în procesul politic. Pornind de la forma de guvernământ, trebuie definit clar rolul șefului statului, ca instituție constituțională. Anume din aceste motive, pe parcursul ultimilor 4-5 ani, Curtea Constituțională, prin întreaga jurisprudență, a urmărit scopul de a pondera rolul Președintelui republicii, aducându-l în corespundere cu forma de guvernământ (HCC nr. 17 din 12 iulie 2010, HCC nr. 30 din 1 octombrie 2013, HCC nr.29 din 24 noiembrie 2015).
Ar fi bine ca cei care „cad de pe scaune” să știe că în nici o republică parlamentară Președintele ales de majoritatea parlamentară nu are dreptul de a dizolva Parlamentul pentru motivul că majoritatea absolută a deputaților nu-i acceptă candidatul la șefia guvernului, în asemenea condiții ca în Republica Moldova. Repet, nicăieri!
Mai mult, așa ceva ar fi fost de neconceput. Niciunui Președinte nu i-ar fi trecut prin cap să ignore o majoritate absolută a Parlamentului, nici chiar în republicile prezidențiale. Este o chestiune de cultură politică și de respect față de democrație. Într-o țară cu un nivel elementar de cultură democratică, unde actorii politici acționează în spiritul loialității constituționale, nici nu ar fi fost necesară o asemenea interpretare a Constituției, deoarece este evident că voința majorității absolute nu poate fi ignorată.
4. Majoritatea și „lovitura de stat”
Sunt surprins că multă lume a trecut cu vederea faptul că autorii sesizării au cerut Curții ca, prin interpretare, să oblige Președintele să desemneze candidatul propus de partidul majoritar (atenție, nu cel care are 51 de mandate, ci cel care are cel mai mare număr de mandate în Parlament – o simplă superioritate numerică). La fel cum au trecut cu vederea faptul că această pretenție a fost respinsă.
În ceea ce privește acuzațiile privind coruperea deputaților, făcând abstracție de calitatea deputaților care sunt rezultatul alegerilor, voi comenta un singur lucru: ce e mai ușor să corupi, 51 sau 1?
Este oare lovitura de stat decizia majorității sau exact contrariul, unul poate să-și impună voința în detrimentul majorității?
5. Formalizarea
Vreau să atrag atenția asupra unui detaliu important. Curtea a condiționat obligația Președintelui de constituirea în mod transparent a unei majorități parlamentare, ca să nu mai avem pentru viitor guverne pe care nimeni nu și le asumă politic, așa-numite „guverne minoritare”, dar votate de majoritatea absolută a Parlamentului, cum a fost cazul nefericit al guvernului Gaburici. Alegătorul trebuie să știe exact cui îi revine responsabilitatea poltică pentru un guvern sau altul.
6. Rapiditatea
Situația creată nu e din vina Curții. Sesizarea a fost înregistrată luni, 28 decembrie 2015, la prima oră a dimineții. Deoarece sesizarea a pus sub semnul întrebării legitimitatea candidatului desemnat și, astfel, putea afecta negocierile sale pentru votul în Parlament, Curtea a fost pusă în situația de a da un răspuns rapid. Vreau să atrag atenția asupra faptului că există un termen-limită pentru votul de învestitură în Parlament, care e termen constituțional (art.98 din Constituție), și anume 15 zile din ziua desemnării candidatului, care expira deja pe data de 4 ianuarie 2016. Acest termen nu poate fi extins, nici amânat.
Ședința CCM putea fi convocată fie în data de 29 ianuarie 2015, fie 4 ianuarie 2016, când putea fi asigurat cvorumul și ținând cont de zilele de odihnă, ocazionate de sărbătorile legale și zilele de sâmbătă și duminică.
Așa cum dl Sturza anunțase deja că intenționa să se prezinte pentru vot în Parlament în data de 4 ianuarie 2016, soluția Curții urma să fie pronunțată înainte de această dată. În primul rând, pentru că nu ar fi fost corect să suprapunem ședința publică a CCM peste ședința Parlamentului. În al doilea rând, pentru a nu fi acuzați că dăm o soluție bazată pe evoluțiile dezbaterilor din Parlament.
Tănase vine, spre final, cu o replică pentru cei care își canalizează eforturile pentru declanșarea alegerilor anticipate. “Este dreptul lor să dorească alegeri anticipate. Nu este contrar Constituției să-ți dorești așa ceva, dar Constituția nu este un act sinucigaș. Din aceste considerente, toate mecanismele constituționale trebuie interpretate exclusiv în sensul în care generează stabilitate, și nu alegeri anticipate, reclamate de fiecare dată când sondajele de opinie indică asupra anumitor șanse pentru anumiți actori politici de a accede în Parlament”, adaugă acesta.
