Cazul ambasadorului Eugen Carpov este, fără îndoială, unul crestomatic şi demn de întreaga atenţie a opiniei publice. E clar că Maria Sa Opinia Publică nu contează pentru cei care iau decizii în R. Moldova. Şi totuşi, şi totuşi. Măcar şi pentru noii doritori de a sluji statul şi partidul, experienţa lui Carpov ar putea servi drept prilej de profundă reflecţie.
În numele cărui interes?
Suntem o ţară mică, cu o capitală şi mai mică, aproape totul e la vedere în Chişinăul nostru provincial. Aici e vizibil orice om cu un coeficient intelectual peste media relaxată. Aici orice persoană cultivată e cunoscută de mai multă lume. Darămite unul ca Eugen Carpov. Cariera lui s-a dezvoltat sub ochii publicului, el a muncit aici, lângă aceşti oameni, mulţi îl cunosc şi îl respectă. Şi acum, dacă el e proaspătul aruncat pentru devorare la şacali, suntem în drept să ne punem nişte întrebări.
Orice aspirant la gloria efemeră a diplomaţiei moldoveneşti şi-ar pune, de fapt, întrebarea dacă merită să repete traiectoria sau cariera lui Carpov. Dacă se răsplăteşte, pe lumea asta, efortul şi concesiile pe care le-a făcut acest diplomat? În numele căror valori face să te autodepăşeşti şi să te autoperfecţionezi, în numele căror raţiuni supreme trebuie să-ţi formezi deprinderile profesionale, să-ţi remodelezi caracterul, să te autolimitezi şi să te însoţeşti peste tot de propria ta umbră, veşmântul diplomatic? În numele cărui interes departamental, naţional sau personal merită apoi să mergi uneori până şi împotriva propriilor convingeri şi valori? Pentru a ajunge unde? În acest punct al vieţii profesionale şi nu numai? Să accepţi să fii asociat cu diverse subiecte controversate, când de fapt în şedinţe de lucru, la sânge, ai apărat un alt punct de vedere, al tău propriu, izvorât din cunoştinţe profesionale şi convingeri! Pentru ce, pentru ce raţiuni supreme?
Întrebări retorice în secolul raţionalismului
În secolul raţionalismului, mulţi tineri s-ar întreba dacă mai merită să faci efortul pe care, de fapt, l-a făcut Carpov. Să faci atâta carte, să te implici, să înveţi şi să munceşti cinstit pentru ţara ta, să-ţi iei atâta răspundere pe umeri, să ai curajul de a spune adevărul crud până şi în faţa lui Budha comunist. Să rişti, să te faci incomod, când mulţi preferă să vadă ce va ieşi! Merită oare, dacă după asta, într-o bună zi, ţara ta sau mai bine zis conducerea ei te aruncă în lanul cu şacali, te necinsteşte şi te pune să demonstrezi că nu eşti un elementar bastard de la drumul mare. Se pune întrebarea dacă, pentru a ajunge în acest punct cardinal, trebuia să faci studii serioase la Facultatea de Drept, apoi la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, să conduci Direcţia drept şi tratate a MAE, să faci dovada abilităţilor şi cunoştinţelor acumulate în calitate de consilier-salahor al Ambasadei din Bucureşti. Să munceşti acolo mult şi bine, să-i faci pe alţii să se simtă şefi, să le indici până şi locul unde trebuie să-şi pună semnătura, pe documentele redactate de tine. Cine crede că performanţa în diplomaţie e doar arta de a ţine furculiţa sub un anumit unghi se înşală amarnic. E muncă, multă muncă, zi de zi şi nu rareori noapte de noapte.
Şi cine îi va convinge pe eventualii aspiranţi la gloria pasageră că merită să pierzi până şi nopţile, numai pentru ca dimineaţă şeful tău să poată raporta şefilor săi cât de mult speteşte dumnealui pe ogorul prieteniei dintre noroade? Adevăratul preţ al avansării lui Carpov în cadrul Ministerului de Externe a fost Munca, de cele mai multe ori anonimă. Ani buni. El a muncit mult la Bucureşti, a muncit mult la Direcţia tratate, a devenit apoi viceministru. Era trimis să scoată castanele din focul încrucişat al parlamentarilor şi presei, când poate era cazul să fie mai circumspect şi mai atent. Era băgat la subiecte fierbinţi, era făcut vinovat până şi pentru ceea ce nu făcuse neapărat dânsul. A tăcut, a mers înainte şi a răbdat.
Mulţi au preferat să plece…
Ştia ceva Eugen Carpov atunci când a evitat oarecum elegant sabia comunistă, credea probabil în ceva sau mai exact în Cineva. Din moment ce deseori şi-a călcat pe inimă, şi asta se vedea şi la televizor. Probabil, în numele carierei diplomatice… Era anul 2001, unul de cotitură pentru R. Moldova. Atunci la putere s-a instalat o echipă total incompetentă. Cel puţin în acel moment, cel puţin în domeniul relaţiilor externe, acea echipă era bântuită de un infantilism fără margini. Mulţi diplomaţi moldoveni au stat la cumpănă atunci. Mulţi dintre colegii lui Carpov – viceminiştri, ambasadori, şefi de direcţii din MAE, diplomaţi în misiune – au preferat să plece. Cu capul sus. Fără să aştepte până li se va inventa ceva pentru a fi demişi de comisarii lui Molotov. Este o tehnică birocratică specială, de uzură şi măcinare invizibilă, ceea ce se numea pe atunci în limbajul măcelarilor „dovesti do nesootvetstvia” – adică, fiecare înalt funcţionar indezirabil trebuia adus în stadiul când „nu mai corespunde” funcţiei ocupate.
O excepţie europeană
Carpov, ca un diplomat ce este, a evitat abordarea tranşantă, nu a plecat atunci, cu capul sus. Şi nici nu a fost adus la „nesootvetstvie”. Curios lucru, despre Carpov nu poţi barem să spui că a rămas cu capul plecat, ci doar uşor înclinat, ca gest diplomatic. A fost numit ambasador la Varşovia, apoi şef al Misiunii pe lângă Comunităţile Europene. Stilul său oarecum obiectivist, distant, dar probabil şi vechile afinităţi ale familiei şi-au făcut treaba şi el a fost lăsat în pace, a fost chiar apreciat de noile autorităţi. O vreme, ce-i drept. Orice cetăţean moldovean care a fost vreodată în contact cu ambasadele noastre poate compara şi confirma: pe fundalul incompetenţei debordante şi aroganţei fanfarone a multor ambasadori moldoveni, Eugen Carpov a fost una dintre puţinele excepţii. O excepţie europeană. Cunoscător al dreptului internaţional, al regulilor diplomatice, disciplinat şi serios, omenos şi corect, vorbitor al mai multor limbi de circulaţie internaţională, Carpov a fost unul dintre puţinii ambasadori ai R. Moldova, de care nu ţi-e ruşine. El nu a stat cu zilele şi cu anii în birou, privind flegmatic cum zboară vrăbiile prin curte, aşteptând şoferul să-l „care” la ora mesei sau citind ziarele moldoveneşti şi ruseşti de săptămâna trecută, ca şi unii dintre colegii săi. El a promovat interesele ţării sale, în cunoştinţă de cauză.
Dezrobit prin înalt decret…
Cu toate acestea, Eugen Carpov, la viaţa lui de diplomat moldovean, a făcut totuşi o gravă eroare de calcul, de estimare sau de analiză a impactului. El nu a avut probabil tărie de caracter şi luciditate într-un anume moment critic, s-a dedat la exerciţii logice virtuale, de conjunctură, care l-au condus la ideea că rinocerul poate fi îmblânzit şi că munca bună şi cinstită va fi remarcată de conducerea statului. Şi mai ales a trăit cu iluzia că noile autorităţi nu vor şti că el are, de fapt, convingeri democratice. Îmi fac treaba cinstit şi cu asta basta! Asta ar fi fost suficient şi chiar merituos în orice democraţie occidentală. Nu şi la noi. Nu e suficient, Excelenţă! Carpov a fost, de fapt, un rob al propriilor iluzii şi iată, prin înalt decret e dezrobit. O să treacă ani şi probabil vom afla de câte ori, în discuţii private sau prin note oficiale, ambasadorul Carpov s-a revoltat împotriva marasmului administrativ din cadrul actualului Minister de Externe, de câte ori a riscat să spună adevărul despre imaginea cea adevărată a R. Moldova la Bruxelles.
Sfântă naivitate, cine crede că se poate conlucra profesionist şi onest cu ăştia! Mai degrabă sau mai târziu, tot ce e onest şi profesionist va fi măcinat şi răzleţit. În cazul Carpov trebuie să ne întrebăm nu de ce l-au rechemat acum, ci mai degrabă cum de s-a menţinut tocmai şase ani, în condiţiile când au fost promovate cam tot atâtea variante de politică externă, una mai diferită decât precedenta? Prin urmare, decretul prezidenţial de rechemare a sa în ţară nu a făcut decât să dezrobească încă o Excelenţă de ambasador. Cine e următorul?
/ Gheorghe Slavici // Timpul
