Am citit antologia de poezie scherzo pentru regele franței (texte selectate în amonte) de Alexe Rău dintr-o răsuflare. Lucru ce mi se întâmplă destul de rar, ținând cont că antologiile cuprind texte din perioade diferite, diverse stări. Dar Alexe Rău a țesut bine antologia, există în ea câteva fire care te țin de la un capăt la altul, deși textele cuprinse sunt foarte diferite. Unul dintre aceste fire este lectura.
Alexe Rău este un mare cititor. Raportarea pe care o face la literatură este în primul rând prin citit, nu prin scris. Și asta vine din modestie, din respectul enorm pe care îl vedem față de cărți, față de literatură în general. Iar scrisul apare doar ca o închinare în fața literaturii, ca un mod de a își arăta recunoștința și, de ce nu, iubirea.
Poemele selectate în scherzo pentru regele franței sunt, probabil, așa cum ne sugerează și subtitlul (texte selectate în amonte) în cronologie relativ inversă. Relativ, pentru că înțeleg că primul poem e scris la a 50-a aniversare a lui Alexe Rău, care împlinește anul acesta 60! Textele, așa cum am spus mai sus, sunt foarte diferite – găsim ritmuri populare, poeme simboliste, tradiționaliste, hai ku-uri, poeme epice în vers alb sau în proză, rondeluri… Autorul lor nu poate fi decât un scriitor postmodern, iar scriitura e cu siguranță postmodernistă, altfel n-ar putea avea o astfel de deschidere spre atâtea forme. Firul lecturii e încă un argument în favoarea acestui lucru, scriitorii postmoderni folosindu-se adesea de lecturi pentru a-și crea propriul univers.
În texte despre cărți de obicei se citează doar câte-un fragment, eu îmi cer scuze fiindcă voi reproduce aici integral primul poem al antologiei, pentru că poate fi citit cu ușurință ca o Ars poetica a lui Alexe Rău și pentru că e un poem care i-ar face cinste oricărei antologii de poezie contemporană:
1 + 3 + 3 + 3 x 5
În anul naşterii mele stalin murea la Moscova Borges scria
în cartierul de sud al Buenos Airesului „Matei XXV 30” şi al
doilea poem al darurilor iar la Larga bunelul meu te sădea pe
tine ca să surmonteze falia dintre sat şi pădure dintre oameni
şi copaci
„gorunule din margine de codru”
De la moartea tiranului ne-am ales cu eliberarea tatei din gula-
gul siberian făcându-se astfel posibilă modesta minune a concepe-
rii mele Borges a devenit pentru mine oglinda Alephul în care se
arată Universul şi în care prea păun(d) aş fi de s-ar întâmpla întâm-
plător să apar fugitiv şi eu iar tu gorunule eşti arătarea sufletului
meu
Am ajuns amândoi la pitagoreicul magicul sacrul ciclu
1+3+3+3×5
Am cunoscut lucruri cuvinte şi limite „stele pâine şi biblioteci”
şi toate cele omului deschise pe care nimeni nu le-ar putea inven-
taria mai cosmic decât Whitman am citit mai multe de câte am trăit
şi totuşi încă nu am ajuns la lectură
„ noi scriem fiindcă nu ştim să citim”
Pentru a evada din fatalitatea limbajului mi-am căutat refugiu în
poezie l-am ascultat pe Platon şi mi-am scris poemele mai mult în
suflet decât pe hârtie ieri după ce am terminat de scris ultimul poem
m-am uitat în oglinda Borges şi am citit:
„Ai istovit anii şi ei te-au istovit
Şi încă nu ai scris poemul”
Cantos-ul meu cel mare s-ar putea întâmpla să fii chiar tu
„gorunule din margine de codru”
Când mă încălzeam la umbra ta n-am auzit crescând în tine nici
un fel de sicriu – Larga nu-şi poate permite imitarea Lancrămului –
ci aud mereu cum se împlinesc înlăuntru-ţi poemele ce le scriu în
suflet
De teama plagiatului s-ar putea să rămân fără sicriu
Aferim
egoismul nostru funciar trebuia odată şi odată să înceteze curăţenia
lemnului trebuia să-ţi schimbe de mult destinul
Şi-apoi imaginează-ţi că la judecata de apoi Homer Shakespeare
Joyce şi toţi ceilalţi se vor prezenta cu câte o carte şi numai eu mă
voi înfăţişa cu un copac singurul rămas teafăr nedevorat de civiliza-
ţia scrisului neprefăcut în hârtie neprofanat de cuvintele omului
Iar pe lumea cealaltă
Soarele e sălbatic e nimicitor…
La răscrucea 1+3+3+3×5 ne amintim
„gorunule din margine de codru”
că la începutul primei noastre decade stalin murea la Moscova
Borges scria la Buenos Aires poemele sale preferate iar la Larga
bunelul şi tatăl meu deschideau calea fiinţării unui băiet şi unui
pu(o)iet
Astăzi tu dai formă firmamentului iar eu mă las măgulit citind
poemul „Unui poet minor din antologie” scris de argentinian tot
în anul naşterii mele
Ca și în acest poem, întâlnim foarte multe intertexte în antologie, un procedeu postmoderist, dar absolut firesc pentru raportarea lui Alexe Rău la literatură. De altfel, alți doi mari cititori pomeniți des sunt Lucian Blaga și J. L. Borges. Probabil că nu trebuie să amintesc că și Blaga și Borges au fost bibliotecari. Actul lecturii este la Alexe Rău sinonim cu respirația, acest lucru se simte atât în texte, cât și în viața de zi cu zi. Lectura apare firesc, neforțat, spre deosebire de unii scriitori care se vor cu tot dinadinsul postmoderni, de parcă postmodernismul ar fi implicit calitate. În unele texte, dacă nu ești atent, nici nu observi intertextul, trebuie să revii ca să te prinzi. Ai impresia că Alexe Rău continuu se joacă – ludicul e un alt procedeu al postmodernilor, fiind direct altoit cu livrescul. Un livresc pentru cei ce știu să citească. Nu am spus cei ce știu să citească ca Alexe Rău – acesta ar fi cititorul ideal.
Intertextualitatea la Alexe Rău este complexă. Legată de forme, curente, motive, teme, de cuvinte. Există în antologie o mulțime de texte prin care se poate demonstra acest lucru. Bunăoară prin Pălăria lui Sadoveanu e de prisos. Poți citi textul fără a-i vedea stratul intertextual. Sau văzându-i doar partea exterioară, la îndemână, din titlu – chior ar trebui să fii să nu vezi. Apoi citești: „Un elefant iese din popuşoi. Un popuşoi intră în elefant/ Popuşoiul e din satul nostru Elefantul este din satul glo-/ bal”. Nu voi analiza textul, pentru că nu asta mi-am propus, dar voi observa că păpuşoiul este din Nemuritor în păpuşoi, volumul de debut al lui Mihail Vakulovski, iar elefantul e din Elefantul promis – debutul lui Ştefan Baştovoi.
Găsim în antologie şi culorile lui Macedonski, pe mama lui Grigore Viere în avion, papagalul lui Emilian Galaicu-Păun, corbul lui A. E. Poe, Buda lui Pârţu – satul lui Nicolae Popa, Dumnezeul lui Nichita Danilov, cuvântul celuilalt Nichita, pe Eminescu desigur şi pe mulţi şi multe altele. Din cauza asta ai impresia că scherzo pentru regele franţei este un atelier literar, unde se joacă cu absolut orice. În care regăseşti toată istoria literaturii noastre. Cu umor, ironie, până la absurd – dar şi cu înţelepciune şi tristeţe. Umorul lui Alexe Rău e foarte fin, deşi tăios. Aminteşte de cel al lui Păstorel, dacă n-ar fi de multe ori bine camuflat.
Formele însă nu-s fără fond, aici poetul Alexe Rău fiind secundat de filosof. Viaţa îşi recapătă frumuseţea văzută pe geamul bibliotecii, cocoşul din copilărie devine mai important decât regele Franţei, iar Baba Cloanţa cu care sunt speriaţi copiii este de fapt o „femeie de o frumuseţe sobră.”
Uitaţi-vă, de exemplu, câtă frumuseţe poate fi cuprinsă într-un rondel, ce mi-a amintit de Frânghia înflorită a lui Radu Vancu:
„Acest copac tăcut îmi este frate
Căci el din trupul tatei-a răsărit
Iar de există viață după moarte
El poate fi chiar tata înfrunzit
Către mormânt venit-am de departe
Și când o floare-n păr mi s-a-ncâlcit
Am zis că-acest copac îmi este frate
Căci el din trupul tatei-a răsărit
Iar trupul tatei cel atins de moarte
Tot într-un pom fu pus la odihnit
Trăim sub florile pomului frate
Iar pomul-tată casă ni-e-n pământ
Acest copac tăcut îmi este frate”.
M-a bucurat mult această antologie. Citind-o îţi dai seama cât de privilegiaţi suntem, având director la Bibliotecă Naţională un astfel de poet. Un poet – cititor ideal, căruia nu-i scapă nimic, pentru care literatura nu e un hobby, ci un mod de viaţă. Aşa noroc au mai avut argentinienii cu Borges, clujenii cu Lucian Blaga. Şi când mă gândesc că adesea Alexe Rău ne vizitează la Republica… !
