Te-ai gândit vreodată ce se întâmplă în mintea scriitorilor când își schițează personajele, cum își fac ei notițele, unde își beau cafeaua de dimineață și care sunt lucrurile sau locurile care-i inspiră? Eu îmi puneam aceste întrebări de fiecare dată când descopeream un autor care mă uimea și mă încânta prin felul de a scrie și de a da viață și caracter personajelor sale. Iar când vedeam că în cafenea, la măsuța de alături, stătea vreun vizitator singuratic, absorbit de gânduri, care mâzgălea ceva într-un carnet, uitând să mai bea din cafeaua deja rece… eram curioasă și încercam să citesc măcar puțin din ceea ce înșira pe toată foaia sau scria mărunt de parcă și-ar pregăti niște copiuțe…
 Acest articol face parte din rubrica „O carte pe săptămână”, realizată în colaborare cu Librăria Cărturești. Ne propunem să citim săptămânal câte o carte și să alegem special pentru tine un fragment din aceasta, să te inspirăm, informăm și să-ți facem poftă de lectură. Descoperim lumea cărților împreună!Cartea din această săptămână se numește „Dimineți la Cafe Rostand”, de Ismail Kadare. O găsești la Cărturești la prețul de 148 de lei. |
Cartea „Dimineți la Cafe Rostand” de Ismail Kadare parcă a încercat să-mi satisfacă această curiozitate. Cel mai cunoscut scriitor albanez, nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (2005) și adesea comparat cu Gogol, Kafka și Orwell, ne face poftă de romanticul Paris la care a visat fiecare măcar o dată în viață. Ne face poftă de cafea, de literatură, de cultură și istorie… Iar prin această carte ne invită să luăm un mic răgaz și să privim în jur. Pare atât de simplu, însă aceste câteva secunde ar putea să ne ajute să observăm lucrurile minunate care trec pe lângă noi fără să le atragem atenție, ne spune autorul acestui volum de memorii și reflecții despre viață. Pe toate acestea Kadare le relatează printr-un text ușor, voalat și revigorant ca un espresso de dimineață, savurat la o terasă pe lângă care trec grăbiți oamenii.
Dar ca să descoperi stilul autorului, am selectat un fragment din volumul său cu memorii:
„Odată cu trecerea vremii băgasem de seamă că nu numai la Paris, unde era ceva obișnuit să scrii la cafenea, dar și la Tirana, unde mă întorceam frecvent, obiceiul prinde teren. Și totuși, la Tirana, cu vreo rară excepție, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-și deschidă caietele la cafenea. La prima vedere, motivul acestei rețineri părea să fie jena de bârfele celorlalți: o face ca să se dea mare, să pară francez sau, și mai rău, cum i se întâmplase prietenului meu, când doi clienți de la o masă de alături, urmărindu-l cu coada ochiului, șușoteau ori de câte ori ștergea câte un rând: îl vezi, ți-am spus eu, nu știe să scrie.
În realitate, motivul este altul. După căderea comunismului, relațiile localnicilor cu cafenelele se schimbaseră complet. Nu doar că localurile se înmulțiseră, dar oamenii își rezolvau acolo o parte din treburi, se enervau, se certau, ba chiar se părea că cele mai celebre asasinate, acelea care apar în presă, tot acolo se întâmplau. În aceste împrejurări, era clar că scrisul în cafenea devenise nu numai ceva obișnuit, ci un gest de-a dreptul banal. Deși știam toate acestea, aveam senzația sau mi-ar fi plăcut să cred că ceva mai profund, adică mai nobil, mă lega intim de această postură.
O carte sosită de departe prin poștă mi-a trezit un vechi sentiment. Pachetele cu ediții străine mi-au deșteptat mereu o scânteie de curiozitate: ce carte este, de unde vine, cum e tradus titlul. Pachetul din dimineața aceea, deși mic avea o greutate neobișnuită, așa încât poștașul, dându-mi-l, m-a avertizat: atenție, e greu.
Chiar așa și era, ca și când cartea, „book”, cum scria deasupra, ar fi fost de fier. Când l-am deschis am văzut că era chiar mai rău: era de plumb. Expresia „greu ca plumbul” mi-a trecut rapid prin minte, odată cu titlul în engleză: Coffeehouse Days.
Un editor american mă anunțase de mult că pregătea o ediție specială cu „Zile la cafenea” pentru bibliofili. Asta înseamnă că prețul foarte piperat, de aproape 1000 de dolari, se justifica nu numai prin calitatea superioară a hârtiei și coperta dintr-un carton special, ci și prin semnarea fiecărui exemplar de către autor.
N-am aflat niciodată motivul alegerii acestei nuvele pentru o ediție de lux. Poate pentru că în anul 2004 era singura care nu fusese tradusă într-o limbă străină. Editorul american Reinmarker își găsise singur traducătorul din albaneză și, tot singur, rezolvase delicata problemă a dreptului de publicare. Ca de obicei, în afară de autografe, n-am fost implicat cu nimic. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este ușurarea pe care am simțit-o semnând ultimul exemplar.
Și iată că, mult mai târziu, într-o dimineață de iarnă pariziană, ca și când aș fi simțit un regret pentru ușurarea aceea, mi-am amintit brusc de greutatea imensă pe care mi-a strecurat-o în suflet, în urmă cu 40 de ani, nuvela aceea”.
