De Nicolae Dabija
Cronicarul Grigore Ureche spusese despre vechea Ţară a Moldovei că a stat „în calea tuturor răutăţilor”.
Pentru noi cele două mari răutăţi, în calea cărora ne-am nimerit, au nume concrete, şi ele s-au numit Imperiul Rus şi Imperiul Turc.
Doi hoţi fără scrupule. Doi bandiţi politici.
Drama Basarabiei e o consecinţă a războaielor nesfârşite purtate de aceştia de-a lungul câtorva secole.
Rusia ţarilor dorea să acapareze Constantinopolul şi ea calculase că drumul cel mai scurt către vechea cetate bizantină trece prin Chişinău.
În 1812 ea cere de la turci jumătate din trupul Ţării Moldovei. Ocupaţia rusească s-a dovedit a fi de zeci de ori mai păgână. Turcii să vădiseră, comparativ cu ruşii, mult mai „creştini”: ei nu ne-au interzis limba, nu ne-au ars cărţile tipărite în limba noastră, nu ne-au deportat în Siberiile lor, nu ne-au decapitat intelectualii, n-au cumpărat moşii în Moldova, nu ne-au intrat în biserici cu catehismele lor ca să ne impună legile lor, nu ne-au schimbat numele, nu ne-au mutilat fiinţa naţională.
Ceea ce noii „eliberatori” au făcut-o cu prisosinţă.
În 1940 aceştia s-au vădit şi mai lacomi şi, când ne-au mai „eliberat” o dată, au cerut de la Hitler nu doar Basarabia, ci şi nordul Bucovinei.
Având acceptul lui Hitler ei au mai luat şi ţinutul Herţa, care, de asemenea, li se nimerise în cale.
Iar mai apoi – şi Insula Şerpilor, care a aparţinut de secole Ţării Moldovei, iar ulterior României.
Toate aceste abuzuri nu au avut nici o justificare din punct de vedere juridic, etnic, istoric, dar, în primul rând, moral.
Timp de 106 ani, la care ulterior s-au mai adăugat 50, prin deznaţionalizarea populaţiei autohtone, care a căpătat proporţii uriaşe, s-a urmărit transformarea acestei aşchii de pământ românesc într-un cu totul alt popor, cu o altă limbă, cu o altă identitate, cu un alt nume, cu o altă conştiinţă „naţională”.
Dar sângele apă nu se face.
Chiar locuind într-un stat separat, basarabenii nu şi-au pierdut conştiinţa românească, nu şi-au uitat limba, nu şi-au abandonat tradiţiile, n-au uitat că sunt români.
La 27 martie 1918 ei au zis: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”.
La ora când Basarabia s-a realipit la trupul României, în urma trădărilor Rusiei, care nu-şi onorase obligaţiile luate, armatele ruse părăsind în grabă liniile frontului Primului Război Mondial şi lăsându-şi aliata ei de una singură în faţa unui adversar de zeci de ori mai numeros şi mai puternic, România rămăsese aproape fără teritoriu. Cu atât mai plin de semnificaţii pare azi gestul înaintaşilor din „Sfatul Ţării”.
Dar procesul Unirii pornise mai înainte de 27 martie 1918, satele şi oraşele noastre fiind cele care, prin aleşii lor, votaseră Unirea cu România: întâi zemstva Bălţilor (la 3 martie 1918), apoi cea a ţinutului Sorocii (la 13 martie 1918), pe urmă cea a Orheiului. Alertat că putea rămâne fără o populaţie pe care ar administra-o, Sfatul Ţării decide să dea o legitimitate acestor aspiraţii.
Mai apoi, exemplul Basarabiei l-au urmat Bucovina şi Transilvania.
Basarabia anunţase realizarea unii vis al tuturor românilor, binecuvântat de Dumnezeu, şi anume: crearea ROMÂNIEI MARI.
Cei 22 de ani, cât ne-am aflat împreună cu Ţara, au fost cei mai frumoşi şi cei mai realizaţi din toată istoria zbuciumată a teritoriului dintre Prut şi Nistru.
La 29 decembrie 1918, când Parlamentul României a hotărât să voteze legile de ratificare a Unirii cu România a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului, deputatul basarabean Vasile Stoiescu, fost preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc, a rostit de la tribuna înaltului for legislativ: „Să dea Dumnezeu ca această unire să fie într-un ceas bun, cu noroc şi pentru totdeauna!”
A fost ora astrală a Neamului Românesc.
Şi ea îşi are începutul la 27 martie 1918 la Chişinău.
În 1990 primul Parlament ales democratic a decis ca ziua Naţională a Republicii Moldova să fie proclamată la 31 august, când Limba Română a devenit de stat şi scrisul nostru a revenit la alfabetul latin.
Odată cu venirea comuniştilor la putere, Zi Naţională a devenit 27 august, când a fost votată Independenţa Republicii Moldova.
Ulterior ei i-au schimbat numele în Ziua Republicii.
Deşi începuturile republicii ţin de 1917. Şi în 1924, dincolo de Nistru, la Balta a fost creată tot o republică, ca şi în 1940, când la aceasta a fost anexată Basarabia, făcând împreună una mai mare (chiar dacă aceasta a avut doar drepturi de raion).
Adevărata sărbătoare a Basarabiei însă e alta: 27 martie 1918.
Zi de început de calendare, zi pe care o mai visăm să revină în realizările noastre.
De aceea susţinem o idee care circulă tot mai insistent de la o vreme: ca ziua de 27 martie să fie decretată Zi Naţională a Republicii Moldova.
Ar fi ca un act de dreptate pentru înaintaşii noştri, care s-au sacrificat la 1918 şi ca un gest de speranţă pentru generaţiile actuale: că Idealul Naţional se va putea realiza pe viitor.
Din păcate, drama Basarabiei încă nu s-a încheiat. De noi depinde dacă îi vom pune capăt sau o vom lăsa drept moştenire urmaşilor noştri.
Problema Basarabiei nu mai constituie la ora actuală subiect de litigiu dintre România şi Rusia sau URSS, ci între România şi Republica Moldova, adică între noi şi noi.
Dacă după 1812 ea a fost una de politică internaţională, acesta ar trebui să devină treptat una de politică internă.
Sper că atât clasei politice din România, cât şi celei din Republica Moldova să-i ajungă suficientă înţelepciune şi voinţă ca să poată rezolva o dată pentru totdeauna această problemă, ţinând cont de interesele poporului român de pretutindeni şi dintotdeauna.
