Kvartirnikul a apărut din nevoia unor artiști de a evita cenzura impusă de URSS și de a se exprima în același timp. Astăzi, fenomenul a devenit o alegere naturală pentru mulți artiști independenți, pentru care intimitatea, comunitatea și expresia artistică sunt mai importante decât vânzările.
Crearea unei comunități
Vocea moale, ca untul întins pe o crustă de pâine caldă, răsună prin încăperea cu tavane înalte. Sunetul instrumentelor muzicale o urmează ca un ecou. Ascultătorii stau sprijiniți de pervaz, așezați pe blatul din bucătărie sau pe canapeaua din mijlocul sufrageriei. Unii s-au așezat direct pe podea. Marina, o tânără de 20 de ani, cântă cu voce joasă și ochii semi închiși. Este o artistă din Chișinău, care se lasă purtată prin viață de muzică și filosofia pe care o studiază la universitate. Crede că muzica reușește să creeze comunități, să oprească timpul în loc și să extindă universul. Deși e din Moldova, a descoperit conceptul de kvartirnik la Home Fest în București, o serie de evenimente cu muzică, performance, picturi și literatură, care se organizează din 2014.
Enlarge
În curând, împreună cu prietenii ei, a început să facă astfel de evenimente și în Moldova. „Nu ai nevoie de bugete, rapoarte, ca să organizezi ceva cu adevărat fain. Iar oamenii sunt mereu gata să contribuie cu ceea ce au dacă organizezi un eveniment bun”, povestește Marina, dându-și după urechi părul lung și drept.
Totul a început în urmă cu doi ani, pentru că voiau un spațiu în care pur și simplu să cânte și să fie ascultați. Atunci, au apelat la cunoscuții care aveau propriile apartamente sau case în Chișinău. Iar spectatorii nu veneau cu mâinile goale. „Cineva venea cu ceai și toată seara se ocupa de prepararea ceaiului. Cineva făcea masaj. Veneau oameni care fac muzică și se puneau jos și începeau să cânte. Adunam filosofi, ca să pornească discuții cu cei prezenți. Astfel se crea o comunitate”, povestește tânăra artistă.
„Mâncam fasole cu ceapă și așteptam weekendul”
Cele mai multe astfel de seri au fost organizate într-o casă construită la începutul secolului XX, la intersecția străzilor București și Mihai Eminescu din Chișinău. „Proprietarul lucra peste hotare. Venea acasă de două ori pe an. De aceea, ne-a permis să organizăm aceste evenimente la el acasă”, spune Marina. Despre kvartirnik aflai de la prieteni prin prieteni. „Era un fel de сарафанное радио (n.red: transmitere de la om la om)”, explică tânăra.
Enlarge
Anul trecut, însă, kvartirnikul s-a mutat la Vadul lui Vodă, într-o vilă spațioasă, modernă și cu sobă în mijlocul încăperii, unde puteau încăpea peste 100 de oameni. „Proprietarii vilei ne-au permis să trăim acolo și să ne aducem prieteni, să organizăm concerte pe tot parcursul anului, pentru că doar vara acolo se organizează nunți și cumătrii. Ne-au spus că locul are nevoie de energie și să nu stea închis luni în șir”, explică Marina. Astfel, evenimentele erau organizate în fiecare weekend. Cineva aducea produse alimentare de acasă, cineva băutură, cineva contribuia cu bani cu care să fie plătit sunetistul, dar și artiștii străini invitați la petrecere. „Era extraordinar. Oamenii veneau și savurau din ceea ce făceam noi și ne ofereau ceea ce aveau ei. Și asta a creat o coeziune – era balanță. Eram niște muzicieni inspirați care, deși nu au bani și ce mânca, le place să creeze. Ne trezeam la mijlocul săptămânii că nu aveam ce să mâncăm și găseam un pachet de fasole pe care cineva l-a adus și eram încântați. Așteptam cu nerăbdare weekendul, iar între timp mâncam fasole cu ceapă”, râde tânăra.
Istoria kvartirnikului
„În URSS totul, dar absolut totul, era folosit pentru propagandă. Muzica era doar un instrument pentru propagandă. Toate repertoriile erau aprobate de niște consilii artistice: textul, muzica, și apoi selectat artistul ca să nu fie cu plete și să nu facă mai multe mișcări decât i s-a permis. Nicio carte de debut nu putea să apară dacă nu începea cu poezii despre Lenin… Toată istoria artei sovietice a fost istoria slujirii sau utilizării abuzive a artei în serviciul ideologiei comuniste”, ne povestea publicistul Mihai Poiată, în cadrul unui interviu despre muzica din perioada sovietică.
Anume din cauza cenzurii sovietice, la sfârșitul anilor ‘60 a luat naștere kvartirnikul – un fenomen de rebeliune, de protest și dorința artiștilor nonconformiști de a se exprima liber. Singura modalitate era să o faci într-un spațiu mic, care să-ți aparțină. De aceea concertele, serile literare și expozițiile erau organizate acasă la unul dintre membrii trupei sau în atelierul/apartamentul artistului. Participarea la astfel de evenimente era o ocupație destul de periculoasă. Mai ales când vecinii, nemulțumiți de zgomotul ce nu se stingea până la asfințit, puteau lovi ore în șir în baterii, pereți, ușă, sau chiar ajungeau să cheme poliția.
În timpul conducerii lui Brejnev participanții la kvartirnik erau mustrați verbal. Însă, în perioada 1984-1985, când la putere era Konstantin Cernenko, participarea la kvartirnik era echivalată cu activitatea antreprenorială, care ar fi încălcat monopolul statului – singurul în drept să organizeze evenimente culturale. Pentru astfel de „fărădelegi” puteai fi condamnat și la închisoare.
Până la sfârșitul anilor ‘80, muzicienii și trupele rock nu puteau da oficial spectacole publice, din cauza unui conflict cu politica culturală a URSS care susținea că rockul și jazzul promovează dezmățul. De aceea, Viktor Tsoi a fost unul dintre artiștii care s-a lansat și devenit cunoscut după ce a participat la concertele organizate în apartamente, unde se crea o atmosfera relaxată, care estompa granițele dintre artist și public.
Aleea Clasicilor fără femei
Azi kvartirnikurile mai sunt organizate și pe acoperișurile blocurilor, în studiouri spațioase sau în grădini. „De cele mai multe ori acestea sunt organizate de artiștii care nu au suficienți bani să închirieze o galerie sau o scenă. Ești un sânge nou, care nu faci parte din elita uniunii artiștilor plastici și numai, atunci soluția perfectă de a comunica cu publicul este să o faci într-un apartament sau un spațiu mic, ce-ți aparține”, explică Teodor Ajder, critic cultural. Iar nostalgia evenimentelor mici, unice și cumva casnice, l-a inspirat să organizeze o expoziție chiar la el acasă.
Într-un apartament de pe strada Hristo Botev, după un culoar cu pereții albaștri jerpeliți și biciclete care strâng de câteva luni praf, a fost găzduită Galeria migrantă Lacuna, cu expoziția „Recoiziune”. Aceasta reprezintă lucrările a nouă artiste de la noi, dar și din Polonia care au reflectat asupra luptei pentru adevăr, drepturi, pace și împotriva propagandei. „Deși avem foarte multe artiste, la expozițiile mari, de cele mai multe ori sunt prezentați bărbații. Astfel, genul apare ca un subiect nu doar social, ci și cultural. Dacă ne gândim la Aleea Clasicilor din Chișinău, ne dăm seama că acolo nu găsim nicio femeie… De la acest fenomen a pornit expoziția numită și „opt femei și jumătate”, prezentată în Varșovia în urmă cu zece ani și același subiect este discutat și în aceasta”, explică Teodor Ajder, curatorul expoziției, înainte să deschidem ușa din lemn a apartamentului său.
Acvariu pentru melci în chiuvetă
„Nu avem nevoie sa fim salvați” – parcă strigă la tine textul scris pe o pânză de bumbac atârnată de ușă. Aceasta este lucrarea Tatianei Fiodorova, care folosește drept piesă de rezistență fraza repetată de ucraineni soldaților ruși, când aceștia aruncă bombe peste casele lor.
Intrăm într-un apartament obișnuit, ca oricare altul, cu pereții albi și piese de mobilier vechi, din perioada sovietică. Vitrinele de sticlă sunt folosite drept spații de expunere a unor lucrări mai fine. Masa este plină cu pahare pentru vin, iar câțiva biscuiți își așteaptă rândul lângă un bibelou în formă de cocoș.
Teodor Ajder și-a transformat chiuveta din baie într-un acvariu pentru melcii gigantici proiectați pe perete, care ar trebui să te relaxeze – după conceptul artistei Tusea Jurminskaya.
„Este ca atunci când prin anul 2000 am invitat artiștii să vină cu tot felul de spații, apartamente, ca să organizăm expoziții”, își amintește Lilia Dragnereva, fondatoarea Centrului pentru Artă Contemporană KSA:K, unde sunt păstrate arhivele de artă contemporană și baza de date cu materiale despre scena culturală independentă.
„Kvartirnikul este ca un organism viu”
În hol dăm peste chipul unei femei asediate din toate părțile de seringi, obiecte cosmetice, instrumente de înfrumusețare și stereotipuri aruncate la adresa ei. Tabloul colaj creat de Karolina Malinowska vrea să ne povestească despre superficialitatea opiniei publice față de aspectul și corpul femeii. Oricine se simte în drept să-l judece, orice poate să vină cu recomandări cum este mai bine să arate.
Ultima cameră este dominată de prezența zgomotoasă a unui televizor ce rulează continuu un montaj video a programelor de știri „Vremea” începând cu anii 60 până în prezent, pentru a arăta cât de neschimbată și rigidă este propaganda rusească. „Este o repetiție care nu și-ar fi imaginat niciodată că în prime time cineva ar putea veni cu un afiș anti-război”, afirmă artista Valeria Barbas, în timp ce completează cu un eyeliner poezia în formă de „Z”. Poezia este despre ultima literă din alfabetul latin care peste noapte, din cauza invaziei rusești, a devenit o literă a interdicțiilor, a respingerilor și prejudecăților.
În sufragerie, doi tineri răsfoiesc un calendar pictat manual. O fată pune la volum mic o muzică liniștită. Teodor face ceai pentru vizitatorii care anunță că au adus niște prăjituri. Deși în mare parte toți sunt niște necunoscuți, aici, în spațiul acesta mic și confortabil, se creează o conexiune invizibilă. „Acesta și este farmecul unui kvartirnik. Este ca un organism viu, adică, fără un plan bine stabilit și bătut în cuie, pe care trebuie să-l respecți cu strictețe. Este ca o apă curgătoare, care se mișcă în funcție de curent”, spune Teodor Ajder.
