„Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soțul m-a anunțat că vrea să mă părăsească. A făcut-o în timp ce strângeam împreună masa, copiii se ciondăneau ca de obicei în cealaltă cameră, câinele visa mârâind lângă calorifer. Mi-a zis că era confuz, trecea prin momentele grele de oboseală, de nemulțumire, poate de lașitate. A vorbit îndelung despre cei cincisprezece ani de căsnicie, despre copii, și a recunoscut că nu avea nimic de reproșat nici lor, nici mie. A păstrat o atitudine demnă ca întotdeauna, cu excepția unui gest exagerat al mâinii drepte când mi-a explicat, cu o grimasă infantilă, că niște voci abia auzite, un fel de murmur, îl împingea într-altă parte. Apoi și-a asumat vina pentru tot ce se întâmpla și a închis prudent ușa casei în urma lui, lăsându-mă împietrită lângă chiuvetă. Am petrecut noaptea aceea pierdută în gânduri, dezolată în imensul pat matrimonial. Oricât aș fi reanalizat etapele recente ale relației noastre, nu reușeam să găsesc indiciile reale ale unei crize”…
Anume așa începe noua carte semnată de Elena Ferrante „Zilele abandonului”. Împreună cu personajul Olga trecem prin toate aceste zile, mai întâi este negarea, urmată de disperare, dezamăgire și neîncredere. Neîncredere în propria feminitate, în propria frumusețe, neîncredere în lucrurile care au contat cândva. Apoi, suntem inundați de indignare, ură, răbufnire, calmată, ulterior, cu o doză de tristețe și frică, care se încheie cu regăsirea.
 Acest articol face parte din rubrica „O carte pe săptămână”, realizată în colaborare cu Librăria Cărturești. Ne propunem să citim săptămânal câte o carte și să-ți povestim pe scurt despre aceasta, să te inspirăm, informăm și să-ți facem poftă de lectură. Descoperim lumea cărților împreună!Cartea din această săptămână se numește „Zilele abandonului”, de Elena Ferrante, pe care o găsești la Cărturești. |
„Ziua eram surescitată și din ce în ce mai zăpăcită. Îmi impuneam să fac tot felul de lucruri, alergam dintr-un capăt în celălalt al orașului cu treburi absolut deloc urgente, dar pe care le abordam cu energia situațiilor critice. Voiam să par că mă anima cine știe ce determinare, însă îmi controlam prost corpul, în spatele acelui spirit activ trăiam ca o somnambulă…
Mario a intrat încărcat cu pachete. Nu-l văzusem de fix treizeci și patru de zile. Mi s-a părut mai tânăr, mai îngrijit la înfățișare, chiar mai odihnit, și stomacul mi s-a contractat într-un mod atât de dureros, încât am simțit că mai am puțin și leșin. Pe corpul lui, pe chipul lui nu era niciun semn al dorului de noi. În timp ce eu purtam toate semnele suferinței…
Nu sucomba, mă îmboldeam. Luptă. Mă temeam mai ales de incapacitatea mea tot mai mare de a mă opri într-un gând, de a mă concentra la o acțiune necesară. Mă speriau torsiunile bruște, necontrolate. Mario n-a luat după el lumea, s-a luat numai pe sine. Și tu nu ești o femeie de acum treizeci de ani. Tu aparții prezentului, agață-te de el, nu da înapoi, nu te pierde, ține-te tare. Mai ales nu te abandona unor monologuri împrăștiate sau defăimătoare sau furioase. Șterge semnele de exclamație. El a plecat, tu rămâi. N-o să te mai bucuri de strălucirea ochilor lui, a cuvintelor, și ce-i cu asta? Organizează-ți apărarea, păstrează-ți integritatea, nu te lăsa distrusă ca un obiect decorativ, nu ești un bibelou, nicio femeie nu e un bibelou. La femme rompue (femeia înfrântă, trad.), ah rompue, înfrântă pe dracu`. Obligația mea, mă gândeam, e să demonstrez că poți rămâne sănătoasă la minte. Să mi-o demonstrez mie, nimănui altcuiva”.
Elena Ferrante este una dintre scriitoarele care știe cel mai bine să te facă să simți greutatea fiecărui cuvânt, te face să devii involuntar complicele personajului, care de cele mai multe ori suferă din cauza unei despărțiri, neînțelegeri, amintiri și incapacitatea de a schimba lucrurile. Ferrante descrie atât de bine trăirile personajelor, încât te face să îi simți furia, frica, îngrijorarea, tristețea. Totul devine palpabil și îți face interiorul să-ți răbufnească. Cu Olga te-ai supărat, înfuriat, l-ai iertat pe Mario și l-ai uitat, l-ai șters din amintiri ca pe un praf.
Durerea personajului trece prin tine ca o tornadă. Răstoarnă liniștea și te lasă cu senzații răscolite și foarte puțin potolite, ceea ce te face să-i ții minte pentru mult timp cărțile. Așa mi s-a întâmplat și când am citit „Prietena mea genială”, așa mi se întâmplă și acum. Este un roman care abundă în pasaje de o intensitate emoțională amețitoare. Mai mult, romanul „Zilele abandonului” a fost ecranizat de Roberto Faenza în 2005, acesta fiind nominalizat la Leul de Aur în cadrul Festivalului de Film de la Veneția.
Cum scria El Mundo, „Ferrante descrie în detaliu microcosmosul personal al unei femei abandonate, drumul sinuos către acceptare și urmele dureroase ale trecerii timpului”. Iar Corriere della sera nu uită să mai menționeze că „Ferrante este una dintre cele mai mari scriitoare din Italia ultimilor ani”.
Elena Ferrante este pseudonimul scriitoarei pe care prea puțini au văzut-o. Cu toate acestea, ea este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârșită, cu o intuiție artistică ieșită din comun. Ferrante apelează la un stil de scriere frumos și puternic ca să descrie sentimentul de apartenență, relațiile umane, dragostea, familia și prietenia.
Ea a fost în topul celor zece scriitori ai anului 2016 la New York Review of Books, se numără printre cele 100 cele mai influente personalități conform revistei Time și era printre favoriții la premiul Nobel pentru literatură, iar cărțile sale au fost ecranizate și chiar transformate în seriale. Cu toate acestea, scriitoarei nu-i place să apară în public. „Cărțile, odată ce au fost scrise, nu mai au deloc nevoie de autorii lor. Dacă au ceva de povestit, mai devreme sau mai târziu, o să-și găsească cititorii; dacă nu, nu.”
