După câțiva kilometri de prundiș, care sare sub mașină ca porumbul într-o cratiță încinsă, ajungem la un indicator. În partea dreaptă ai să găsești satul „Livezi”, iar în stânga – „Valea”, ne informează acesta.
Ne-am propus să mergem la Valea, un sat din raionul Soroca, așa că o luăm la stânga și după 500 de metri ajungem pe un drum înconjurat de o pădure deasă. Răcoarea și umbra se strecoară prin geamul automobilului. Inspirăm adânc. Suntem în sat sau încă nu? Este întrebarea pe care ne-o adresăm. O casă stă tupilată sub niște copaci. Găinile aleargă în jur, iar doi câini albi se apropie de portiță și își ciulesc urechile. La ora aceasta nu e nimeni acasă, așa că mergem mai departe. Mai parcurgem câțiva metri și gata, am ajuns la capătul satului de unde se întinde o priveliște frumoasă cu două dealuri împădurite, „iar în spatele lor se vede Nistrul”, ne spune Vasile Donos.
Patru case locuite
Bărbatul de 72 de ani se îndreaptă cu o căldare goală spre fântână. Este însoțit de nepoata sa Evelina și trei câini jucăuși.
În satul Valea sunt patru case locuite, iar în „timpurile bune”, povestește bărbatul, erau 18 case. Avea 28 de ani când și-a cumpărat o casă în acest sat. Până atunci, locuia în satul Livezi. „Căutam unde pot să-mi găsesc un loc al meu și atunci am aflat că străbunii mei au locuit în satul Valea. Am venit și m-am îndrăgostit de aceste locuri. Era dragoste la prima vedere”, își amintește moș Vasile, făcând un cerc în jurul său cu brațul, de parcă ar încerca să îmbrățișeze întreaga priveliște.
„Nu am stat prea mult pe gânduri. Am găsit locul fostei case, am cumpărat pământul și am început să-mi clădesc propria casă”, adaugă bărbatul, așezându-se pe patul pironit de prispa casei. Motanul Murik stă tolănit pe o parte mare a patului și se lasă ciufulit de oricine nu se lenevește să o facă.
Evelina aduce un pahar cu apă care i se prelinge răcoros pe mână, iar câinii se întind la umbră, aproape de ea. Fiecare își are propriile domenii de „interese”. Câinele negru și cu pete albe, care nu are încă un nume, are grijă de păsările domestice. Nu permite vulpilor să se apropie, iar uneori simte nevoia să guste din apa păsărilor, să vadă dacă este proaspătă și potrivit de rece pentru rățuște. Celălalt câine negru (Molda) îi ține de urât motanului (Murik) și latră la câteva mașini care mai trec prin preajmă, iar Tuzic a devenit eroul legendă al familiei, după ce a prins un șarpe, chiar dacă a fost mușcat de acesta. „S-a simțit rău. I s-a umflat botișorul. La marginea râpei a găsit o buruiană pe care a mâncat-o aproape toată ziua și s-a tratat. Iar acum se zbenguie prin curte până nu leșină”, râde Evelina.
Ea are 12 ani și este singurul copil după care vine microbuzul să o ducă la școală. „Înainte venea până la intersecția satelor. Trebuia să merg pe jos câte 2 km într-o parte și apoi în alta. Dar tata a trimis o cerere și de atunci microbuzul vine să mă ia de la marginea satului”, explică Evelina.
„Îmi place să mă simt liber”
Ne face o scurtă excursie prin beci, bucătăria de vară care s-a ales în urmă cu două zile cu o prispă improvizată din bârne și foi care conțin azbest. Evelina ne arată locul unde cândva a fost o saună și din care au rămas câțiva pereți acoperiți de cenușă, după un incendiu. Membrii familiei vor să o reconstruiască. Îl salută amuzată pe Bursuc, singurul câine care stă legat, pentru „că e mai năzbâtios”, explică Evelina. Vina lui Bursuc este, de fapt, că are slăbiciune pentru ouăle proaspătă din cuib. „Nu ezită nicio clipă să mai treacă pe la coteț și să mai fure ouă de găină – preferatele lui. De aceea și stă legat”, râde cu poftă Evelina, iar pomeții i se înroșesc și mai mult. Intră în pădurea din spatele casei, locul unde temperaturile înalte parcă nu mai au abonament de acces.
Pădurea a fost sădită de localnici în 1978. „Toate povârnișurile astea erau numai cremene (Varietate de rocă sedimentară silicioasă, alcătuită din calcedonie, opal și cuarț, care are proprietatea să producă scântei atunci când este lovită cu obiecte de oțel, n.red). Localnicii s-au adunat și au hotărât: trebuie să sădim cât mai mulți copaci”, povestește moș Vasile.
În casa familiei Donos, de la marginea satului Valea, locuiesc cinci membri: Vasile cu soția, feciorul și cei doi nepoți. Bărbatul spune că niciodată nu s-a gândit să se mute în „coștireața ceea de la oraș. Îmi place să mă simt liber. Îmi place dimineața să merg pe deal și de acolo să urmăresc Nistrul și răsăritul soarelui. Nu pot face asta în orașe”, spune bărbatul.
Dealul din partea dreapta a casei familiei Donos se numește dealul Cucuieț și acesta are un loc aparte în istoria formării satului Valea.
Puțini, dar nu pleacă
O mână de oameni locuiau pe malul Nistrului – loc minunat, aproape de apă și aer proaspăt. Însă, în fiecare sezon aceste case erau inundate. După o inundație mai mare, casele au fost distruse și nu mai puteau fi reconstruite. Localnicii au urcat pe dealul Cucuieț, „pentru că arăta ca un cucui și era cel mai înalt punct”, explică moș Vasile. Acolo, localnicii se confruntau cu altă problemă – vânturile prea puternice. „În timpul unei furtuni, aproape toate casele au rămas fără acoperișuri. Oamenii au fost nevoiți să coboare aici, în vale, unde erau protejați de vânt, dar și de apă, iar pe acel cucui a rămas doar o fântână și un izvor”, povestește Vasile Donos despre satul documentat la începutul anilor `30. Acesta face parte din satul Sobari, comuna Cremenciug, Soroca.
„Deși acest sat este mic, nu poți să spui că e pe cale de dispariție. Oamenii au rămas acolo și nu se gândesc să plece”, spune Anatolie Pînzaru, primarul comunei Creminciug. Potrivit lui, locuitorii satului Valea sunt înregistrați în satul Sobari, acolo merg la școală, la lucru, la poștă sau când au nevoie să facă cumpărături.
Conform recensământului din anul 2004, populația satului Valea era de 14 localnici. Satul are o suprafață de circa 0.17 kilometri pătrați, cu un perimetru de 2.20 km. Potrivit recensământului din 2014, în 118 sate locuiesc mai puțin de o sută de oameni. Nouă localități din țară mai există doar în acte, pentru că acolo nu mai locuiește nimeni.
Cu toate acestea, satul Valea are o altă poveste. Datorită acestor oameni, locurile prind culoare și viață. Deși întâlnești prea puține case, iarba de la marginea cărărușei este cosită cu grijă, curțile înfrumusețate de trandafiri, iar localnicii sunt primitori. Ajungi în sat și simți cât de relaxantă poate fi liniștea și cum ar trebui să fie relația dintre om și natură.
