Te-ai gândit cândva că palmierii pot crește și în Chișinău? Nu, nu este vorba de cei din serele Grădinii Botanice.
Era începutul săptămânii, când colegii mi-au spus că într-un palat din Chișinău cresc palmieri, pe care aș putea să-i fotografiez. Părea o glumă născută din pasiunea mea pentru clădirile abandonate, prin care îmi place să mă plimb și să fac fotografii. Deja îmi imaginam pereți inundați de vegetație, plante care se agață de ramele geamurilor sparte, iar palmierii – niște buruiene gigantice în mijlocul încăperii uitate. Dar nu era o glumă…
Era vorba despre palmierii care și-au „găsit” casa într-o clădire din Capitală. Poate ați reușit să-i vedeți, dar dacă nu, atunci este timpul să o faceți.
Zona verde de la parter
Cinci palmieri se scaldă în razele soarelui care trec prin acoperișul de sticlă. Sunt atât de înalți, încât frunzele ajung până la tavan. „Sunt trei femele și doi masculi”, ne spune Ludmila Gheorghiev, vice-directoarea Palatului de Cultură al Feroviarilor.
Clădirea construită în 1980 de trei arhitecți (B. Vaisbein, S. Șoihet și T. Lomova) a fost gândită să întâmpine vizitatorii cu o zonă verde. De aceea, trebuia amenajată zona verde, înainte să se construiască întregul Palat. Angajații Căii Ferate au fost întrebați ce plante le-ar plăcea să vadă acolo. „Palmieri și magnolii, ca la Grădina Botanică?” – s-au întrebat ei. „Părea o nebunie în care puțini au crezut, dar iată au trecut deja 40 de ani de când îi urmărim cum cresc”, spune cu încântare femeia extrem de energică cu părul bordo tuns scurt. Ludmila pare să nu cunoască definiția vârstei. Se mișcă atât de vioi prin clădirea cu o suprafață de 1100 de m², încât trebuie să-mi grăbesc pasul.
Întreprindere – ca un orășel
Ludmila Gheorghiev este maestră în sport și fosta directoare a școlii sportive a Căii Ferate. A intrat în clădirea Palatului de Cultură al Feroviarilor în 1981, când întreprinderea devenise un orășel în inima Capitalei. Calea Ferată avea pe atunci grădinițe pentru copiii angajaților și școală sportivă. În Palat găseai clase de pian, de chitară, ateliere de lut și de pictură. „Cândva era frumos și viu aici… A fost cândva. Dar, încetișor, încetișor s-a făcut restructurarea în toată țara și Calea Ferată nu a fost ocolită”, își amintește femeia. Ea suspină și urcă în grabă câteva scări, salută un paznic și îl roagă să deschidă sala mare de spectacole. „Cireașa de pe tort este aici. E tot ce avem mai bun”, explică ea, încercând parcă să uite de anii când urmărea cum grădinițele, apoi atelierele, dar în cele din urmă și școala sportivă au fost închise.
Era 25 august 1997 – ziua în care școala sportivă a fost desființată, ordinul semnat, iar directoarea nevoită să-și ia rămas bun de la angajați. „Din cauza lipsei de finanțare ne-am închis. Așa s-a încheiat un capitol important și frumos din viața mea”, recunoaște Ludmila Gheorghiev. Un fragment din acel trecut se păstrează și astăzi la Muzeul Căii Ferate.
Pe o masă din centrul Muzeului sunt aranjate registrele de activitate ale școlii sportive. Acolo sunt rapoarte, mesaje de felicitare, fotografii cu antrenori, copii la competiții și multe amintiri pe care Ludmila vine să le răsfoiască atunci când se simte tristă. Își trece mâna dreaptă peste foile îngălbenite de timp și se oprește la ordinul care anunța desființarea școlii. O doare și acum. Își îndepărtează mâna de pe registru, iar privirea îi fuge în altă parte.
„Pentru cultură”, dar nu prea
Palatul de Cultură al Feroviarilor se află în imediata apropiere a Gării Feroviare din Chișinău, la capătul bulevardului Gagarin. Istoria spune că planificarea arhitecturală a palatului a fost gândită pentru a crea un „accent plastic” pentru intrarea dinspre fostul parc Lenin (acum Valea Trandafirilor, n.red.). Intrarea era printr-o pasarelă dispusă pe stâlpi din beton ce leagă corpul celor două săli de spectacole (sala mare – 700 de locuri, sala mică – 300 de locuri) cu sălile sportive. În spatele acestei pasarele, care seamănă cu coloana vertebrală a unui dinozaur, cândva se întindea o zonă verde cu copaci și teren de joacă.
Însă, în noiembrie 2007, acest teren a fost oferit, cu titlu gratuit, de către Guvern Tarlev Asociației Obștești Cultural-Artistice „Lăutarii”, condusă de Nicolae Botgros. Terenul trebuia să fie folosit pentru construcția unei clădiri cu menire socio-culturală – „în scopul promovării valorilor culturale”.
Lucrurile au stat pe loc până în 2017, când destinația acestui teren a fost schimbată, iar Botgros s-a grăbit să facă parteneriat cu un agent economic. Astfel, proiectul nu presupunea doar construirea unei clădiri cu menire socio-culturală, ci și două blocuri locative. „Nu s-a ținut cont de distanța mică față de clădirea Palatului Feroviarilor”, declara în 2017 Aurelia Hîncu, directoarea instituției.
Construcțiile s-au ales cu mare scandal, oamenii au protestat, iar activiștii au semnalat o serie de încălcări. Nicolae Botgros însă a ridicat din umeri, declarând că nu știe nimic despre construirea celor două blocuri cu 9 etaje, construcția cărora nu ar fi permis-o niciodată, pentru că, spunea el: „Vrem să construim un hotel pentru artiștii care vin în turnee, dar și pentru artiștii care sunt necăjiți”.
Însă, construcția blocurilor nu s-a oprit. „Compania de construcții a tăiat copacii din zonă. Am protestat. Ne-au zis că se vor opri, dar peste noapte ne-am trezit cu toți copacii tăiați, deși erau pe teritoriul nostru. Ne-au luat și o parte din pământurile care nu le reveneau. Iarăși am protestat… Ne-am săturat de scandaluri”, povestește Ludmila, fluturând dezamăgită din mână spre blocurile noi care se înalță în spatele Palatului. Potrivit paginii oficiale a companiei de construcții, prețul unui metru pătrat din aceste blocuri este de peste 900 de euro.
Lupta pentru Palat
Aceasta nu este singura încercare la care a fost supus Palatul de Cultură al Feroviarilor. În 2000, clădirea a fost scoasă la vânzare. „Sindicatul format din 15 mii de angajați, care au contribuit la construirea Palatului cu câte 200 de ore de muncă, s-au opus și am reușit. Dar, am fost alipiți departamentului de construcții al Căii Ferate, că doar sunt multe lucruri în comun între cultură și construcții…”, ironizează Ludmila, amintindu-și de acea perioadă.
În 2013, însă, după o nouă rundă de restructurare, Palatul a trecut la autogestiune. Asta a scutit angajații Palatului de problema cu care se confruntau muncitorii de la Calea Ferată – salariul care putea să întârzie mai mult de jumătate de an.
Cu toate acestea, Palatul a „stat tăcut”, fără evenimente și cu multe săli închise mai mulți ani. „Era lăsat să se ruineze… Probabil, ar fi avut aceeași soartă ca și Palatul Sindicatelor care nu mai e acum, dar cândva îmi lăcrimau ochii de la frumusețea pe care o vedeam acolo”, povestește Ludmila Gheorghiev. În urmă cu șapte ani, administrația a fost schimbată, iar lucrurile s-au mișcat din loc.
Cele zece evenimente anuale organizate în Palat nu erau suficiente pentru a resuscita Palatul. De aceea, o parte din clădire este dată în chirie, la fel se face și cu sălile de concert. „Tot e un ban. De acolo – de dincolo… Așa ne descurcăm”, adaugă Ludmila.
Oaza dintr-o instituție de stat
Ne plimbăm prin sala mare de concerte cu scaunele tapițate cu velvet roșu. Trecem în sala mică scăldată într-un verde tropical. Pășim pe holurile lungi, unde timpul pare suspendat. Însă, acest gând se spulberă când ajungem iarăși la parter. Ne așezăm pe una din băncuțe și privim frunzele late ale palmierilor. Havuzul mic din colțul sălii crează o muzică lină.
Pe lângă palmieri trece o femeie, care cu o privire plictisită și ușor absentă scanează podeaua, în căutarea gunoiul care i-ar fi scăpat.
Cu voce scăzută și parcă potolită de liniștea din această oază, Ludmila Gheorghiev începe să povestească. „Palmierii au înălțimea de 10-15 m și cam tot atât în adâncime. Într-un an ne gândeam că-i vom pierde”, recunoaște ea. Frunzele au început să se usuce și să cadă, pomii femele nu mai dădeau curmale continuu, cum o făceau până atunci și au început să-și piardă din vitalitate. Au chemat doi doctori în știință de la Institutul de Botanică. „Am făcut lecții. Ne-au explicat cum să-i îngrijim și ce îngrășăminte să le dăm în fiecare lună și de atunci, palmierii noștri și-au revenit și tot cresc și cresc”, spune Ludmila.
Femeia zâmbește unui gând pe care îl păstrează doar pentru ea. Se îndreaptă spre birou, să lucreze la evenimentul cultural din 5 august. „Atunci avem o mare sărbătoare. E Ziua feroviarilor și trebuie să fie frumos”, spune Ludmila, pășind prin holul care-i prinde pașii cu un ecou.
Gândul meu fuge spre mare, spre zonele tropicale, dar și spre palmierii care au ajuns să se simtă bine și să crească atât de frumos în interiorul unei instituții cu pereții de lemn, podea de piatră și o istorie de 40 de ani.
