Moldova.ORG vă oferă în exclusivitate un interviu cu Tudor Botnaru, Președinte al Comitetului de Stat al Securității (KGB) din RSSM în perioada 1990-1991 şi Ministru al Securităţii Naţionale din 1997 până în 1999. De asemenea, Tudor Botnaru a deţinut funcţia de Prim-viceministru al Afacerilor Externe (1994), Ambasador al Republicii Moldova în Regatul Belgiei (1994-1997), precum și șef al misiunii diplomatice a Republicii Moldova la Consiliul Europei (1995-1997). În anul 2004 a publicat, împreună cu colonelul Alexandru Ganenco, lucrarea „Istoria Serviciilor Secrete” (Ed. Museum), aceasta fiind prima încercare de a prezenta istoria serviciilor secrete sovietice moldovenești prin prisma biografiilor șefilor acestora.
Domnule Botnaru, aţi fost Ministru al Securitatii de două ori, prima data în perioada proclamării independenţei Republicii Moldova. Cum s-au derulat evenimentele la începutul anilor ’90, care au fost cele mai mari ameninţări la adresa securităţii statului?
A fost o perioadă foarte complicată şi dramatică pentru republica noastră. Uniunea Sovietică era pe cale de destrămare. Evenimentele erau de aşa natură încât toţi înţelegeau că sistemul se va prăbuşi. În acelaşi timp, mişcarea pentru eliberare naţională era atât de aprinsă, populaţia era atât de entuziasmată, încât organele de stat, inclusiv securitatea, nu mai erau capabile să controleze evenimentele care se petreceau în interiorul republicii. Aceste lucruri au fost impulsionate şi de faptul că iniţiativa Comitetului Central al Uniunii Sovietice care a adoptat aşa-zisa „perestroică” nu a fost dusă la bun sfârşit şi oamenii au pierdut încrederea în această iniţiativă, inclusiv membri ai Partidului Comunist. Atenţionările Comitetului Securităţii de Stat (KGB) despre evenimentele care aveau loc în republicile unionale nu au fost luate în considerare de către conducerea partidului comunist. Cât priveşte situaţia din Moldova, mişcarea de independenţă i-a pus în gardă pe cei de la Moscova. Într-o anumită măsură am fost lăsaţi în voia sorţii. În acele momente a fost schimbată conducerea comitetului de securitate. Volkov a fost pensionat, în locul lui a fost transferat Lavranciuc. Iniţial el ocupa funcţia de vicepreşedinte, după care a ajuns Ministru de Interne şi Președinte al Comitetului de Stat al Securității din Moldova. După o jumătate de an l-am înlocuit în această funcţie (iulie 1990). Situaţia era foarte complicată. Nu ştiu de ce, dar toate greutăţile şi neplăcerile din Uniunea Sovietică se răsfrângeau asupra KGB-ului, şi nu a principalului vinovat – Partidul Comunist. A trebuit să fac faţă problemelor şi de aceea am luat măsurile necesare ca securitatea să fie respectată şi să executăm hotărârile Sovietului Suprem în frunte cu Preşedintele Mircea Snegur. S-a făcut tot posibilul ca să nu ajungem la un război civil înainte de declararea independenţei, ceea ce s-a şi reuşit.
Care a fost soarta arhivelor KGB, ce a mai rămas aici, ce a fost evacuat, în ce proporţii?
S-a vorbit foarte mult la acest subiect. Când am venit în iulie 1990, o bună parte din arhive deja erau evacuate. Situaţia era de aşa natură încât nu se putea cunoaşte la ce rezultate va duce mişcarea de eliberare naţională. Comitetul Securităţii din Moldova era parte componentă a Comitetului Unional şi finanţat de centru (Moscova). Toate materialele de arhivă erau proprietatea centrului. Noi eram obligaţi în caz de situaţii excepţionale să evacuam tot. Erau două centre de evacuare. Dacă pericolul venea de la răsărit, trebuia să evacuăm materialele la Orhei, dacă pericolul venea din apus, arhivele urmau să fie evacuate pentru început la Tiraspol, după care la Moscova.
Când am ajuns Preşedinte al Comitetului de Stat al Securității, deja 80% din arhivă a fost evacuată la Tiraspol. Acestea erau în fond materiale care reprezentau interes operativ, inclusiv dosarele persoanelor care au colaborat cu securitatea. Tot la Tiraspol în aprilie 1990 au fost evacuate dosarele personale ale ofiţerilor în funcţie. Eu am reuşit să întorc dosarele ofiţerilor la Chişinău, celelalte însă au rămas la Tiraspol, iar mai departe au fost transferate la Moscova. La Chişinău au rămas dosarele care aveau un termen de vechime între 20 şi 50 de ani (din anii ’40 până în 1968). Acum câţiva ani s-a făcut inventarierea şi o bună parte din ele au fost transferate în Arhiva de Stat. Cu părere de rău, până acum câteva luni ele încă erau împrăştiate prin coridoarele instituţiei. Nu există spaţiu suficient, iar pe de altă parte, ele nu prezintă un interes deosebit pentru istorie, din punctul meu de vedere.
În condiţiile actuale, votarea unei legi a lustraţiei ar fi posibilă?
Această lege este bine-venită, dar în primul rând ar trebui să clarificăm care persoane sunt lustrabile şi care nu. Nu ştiu de ce majoritatea care ridică această problemă se opresc la Comitetul pentru Securitatea Statului. Acest organ a reprezentat „ochii şi urechile Partidului Comunist”. Snegur a fost Preşedintele al Comitetului Central, Lucinschi – secretar al Comitetului Central al Uniunii Sovietice, Voronin – iarăşi comunist… Este greu de înţeles cum republica a fost condusă de cei care dirijează securitatea, însă securitatea trebuie să-şi ia toate păcatele asupra ei.
Legea Lustraţiei ar trebui să se refere la întregul Partid Comunist şi la întregul aparat de stat ex-sovietic; în nici un caz doar la ofiţerii Comitetului Securităţii Statului, ai Procuraturii sau Ministerului de Interne. În actualul parlament 60% din deputaţi sunt foşti nomenclaturişti. În primul legislativ deputaţii au votat independenţa nu din motivul unor sentimente patriotice şi naţionale, ci din cauza presiunilor maselor populare. Dacă Legea Lustraţiei se va referi doar la persoanele care au colaborat cu securitatea, nu obţinem nimic. Au trecut 20 de ani, au rămas doar câteva persoane din vechea gardă care n-au nici o atribuţie la păcatele care s-au comis. Au venit băieţi noi, tineri, care în ’91 aveau doar 15 ani. Să-i obligi pe ei să ducă păcatele care s-au comis, nu e corect. Regimul trebuie supus lustraţiei.
Războiul transnistrean din 1992 putea fi evitat?
Da, războiul putea fi evitat, dacă ar fi dorit Rusia. Noi am făcut tot posibilul ca să evităm acel conflict militar. Conducerea Federaţiei Ruse era atât de înrăită şi speriată, încât nu accepta doleanţele noastre. Greşeala a fost atunci când conflictul a luat amploare fără a ne găsi pregătiţi. Nu s-a ţinut cont de faptul că cu jumătate de an înainte de începerea războiului toţi ofiţerii ruşi care au fost în Germania au primit apartamente la Tiraspol; ei au fost acei care au instruit şi pregătit trupele lui Smirnov.
În opinia dumneavoastră, care au fost cele mai mari greşeli comise în primii ani de independenţă?
Au fost greşeli, ar fi păcat să nu recunoaştem, dar probabil că ele erau inevitabile. Deputaţi şi miniştri erau într-o euforie romantică şi nu s-a atras atenţia la problemele economice. Economia practic a fost lăsată de izbelişte. De aici vin şi greşelile care s-au comis în timpul privatizărilor. Noi am pierdut patrimoniul nostru, nu am reuşit să obţinem ceea ce ne aparţinea în urma destrămării Uniunii Sovietice. Un şir de acte au fost adoptate în detrimentul intereselor naţionale.
Cât de periculoasă este pentru Moldova prezenţa militară rusească în raioanele de est ale republicii?
E ca şi cum în casa dumneavoastră ar fi un oaspete nepoftit care vă face disconfort în viaţa de zi cu zi. Am devenit stat independent recunoscut de ONU. Rusia de 20 de ani ne cântă că recunoaşte independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, însă menţine trupele aici fără acordul autorităţilor noastre. Este un act injust şi ruşinos pentru Rusia. Atunci când e acuzată că menţinerea armatei în Transnistria e o continuare a ocupaţiei de altădată, să nu se supere, fiindcă aşa şi este. Procesul acesta sperăm că până la urmă va fi rezolvat. Faptul că Rusia îşi menţine trupele pe teritoriul unui stat independent şi neutru nu reprezintă altceva decât o demonstrare de forţă brutală.
Credeţi în rezolvarea diferendului transnistrean ?
Fără o poziţie fermă a Ucrainei în această problemă şi fără o poziţie fermă a instituţiilor internaţionale, problema nu va fi rezolvată. Ucraina trebuie să înţeleagă că prezenţa acestor trupe e un ghimpe nu doar pentru noi, dar şi pentru ei. Mi-am reiterat punctul de vedere asupra acestei probleme, consider că schimbul de teritorii ar fi o soluţie.
Consideraţi că Ucraina ar fi dispusă la un schimb de teritorii?
Nu cred că ar fi o problemă, schimbul de teritoriu se face metru la metru şi om la om.
Cum rămâne în acest caz cu problema trupelor ruse?
Vor fi nevoite să se retragă în cazul unui schimb de teritorii. Dacă acest lucru nu e posibil, trebuie neapărat să depunem tot efortul ca trupele ruse să fie înlocuite cu trupe internaţionale de menţinere a păcii.
Avem la Vest Uniunea Europeană şi NATO, la Est avem o regiune separatistă cu trupe ruse şi Ucraina. Vrem în Europa, dar insistam să rămânem o ţară neutră. Sub aspectul securitaţii RM, este într-adevar neutralitatea o alegere bună?
Ca să mişcăm carul din loc, trebuie să facem unele rectificări la Constituţia noastră. În condiţiile actuale nu puteam deveni stat-membru NATO. Dacă am deveni membri ai Uniunii Europene, ne-am limita la situaţia care este, de stat neutru. Dar dacă am schimba Constituţia şi am deveni membri ai Alianţei Nord Atlantice, atunci problemele s-ar rezolva altfel.
Ce efecte ar putea avea revenirea lui Vladimir Putin în fruntea administraţiei de la Kremlin asupra securităţii regiunii în care ne aflăm?
Putin face tot posibilul pentru ca spaţiul ex-sovietic să fie sub bagheta Moscovei. El este exponentul politicii tradiţionale a Rusiei. Cred că experienţa pe care a acumulat-o în timpul mandatului de prim-ministru îi va da posibilitatea de a rezolva acum altfel problemele. Putin îşi dă seama că lucrurile trebuie schimbate. El realizează că nu mai suntem în perioada anilor 50-60. Ca un strateg conştientizează că muniţiile din Transnistria în cazul unui conflict nu rezolvă absolut nimic.
Vă mulţumim pentru interviu.
Cu plăcere.
