Ceea ce m-a frapat şi m-a cucerit în primul rând în cartea Oameni de februarie a Lilei Gazizova, apărută în minunata traducere a lui Leo Butnaru, pe drept cuvânt, cel mai important traducător din poezia de limbă rusă, e clocotul vârstei. Şi, mai exact, a vârstei celor ajunşi sau trecuţi de patruzeci de ani, vârstă care nu mai este văzută ca un motor al crizei sau ca o sperietoare: “Să scrii despre o iubire nesăbuită/ la patruzeci de ani/ parcă ar părea oarecum ridicol./ Grijile pentru cei apropiaţi/ şi pentru pâinea cea de toate zilele/ devoră disperarea./ Şi priveşti în jur, priveşti…/Însă aşa îţi vine, Mama dracului,/ Să scrii despre o iubire nesăbuită/ la patruzeci de ani/ Şi chiar să o încerci tu însăţi!”.
Există viaţă şi după patruzeci de ani! Acesta e primul lucru pe care ni-l spune în poezia ei Lilia Gazizova, chiar şi în pofida nenumăratelor şi uriaşelor dezamăgiri pe care le tot aduce trecerea timpului. Poţi să bei şi la patruzeci de ani cafea cu lapte. Poţi şi la patruzeci de ani “să cauţi răspunsuri ingenioase/ la întrebări nepuse”. Poţi şi după patruzeci de ani să vrei, chiar când îţi ia sânge din degete, asistenta să-ţi zâmbească. Poţi şi după patruzeci de ani să trăieşti din plin şi arzător! Ceea ce şi face eul liric din poezia Liliei Gazizova.
Borna de patruzeci de ani aduce însă cu sine şi o modificare a percepţiei asupra lumii şi a omului. Nu mai poţi rămâne credul şi după patruzeci de ani, ne spune Lilia Gazizova, într-o altă poezie din volum, întitulată “Nu bateţi”, de altminteri, una dintre cele mai frumoase din volum. “Cei credului” şi după patruzeci de ani “trebuie bătuţi”. Poezia aceasta seamănă cu un manifest contra credulităţăţii şi naivităţii. Sunt atât de mulţi oameni perfizi, vicleni, făţarnici, duplicitari, gata să pună bărbi şi să profite de pe urma celorlalţi, încât ai crede, încât a le lua de bune spusele devine o crimă. A fi credul, mai ales după patruzeci de ani, devine o crimă în sine. La fel de mare ca orice crimă.
În una dintre poeziile Lilei Gazizova, o femeie trecută de patruzeci de ani se întreabă: “ce va fi cu mine şi cu noi/ peste vreo zece ani?” Şi tot ea răspunde, mai spre fianlul poemului: Copiii mei-tăi vor creşte”. Ceea ce m-a izbit aici e că nu zice că vor creştii copiii noştri, ci ai mei şi ai tăi, vrând să accentueze că, deşi sunt o pereche, e o distanţă între ei. În poezia Liliei Gaziozova contează foarte mult nuanţele, ca cele enumerate mai sus, care te fac să te gândeşti la ceea ce nu spune poeta.
Un alt poem în care contează foarte mult nuanţele se întitulează Oameni de februarie. În a treia parte a poemului, poeta spune: “Fumezi neîndemânatic/ şi fumul ţigareteie/ îţi nimereşte în ochi./ Este nostim de-a miji…/ asta, va trebui eu/ să alung fumul de la tine…/ De altfel ca şi alte neplăceri.” Cu toate că în cea mai mare parte a acestui fragment, poeta ne vorbeşte despre cum iubitul ei fumează, totuşi, după ce-l parcurgem în întregime ne dăm seama că tema lui e alta, sunt neplăcerile despre ni se vorbeşte în fugă în final. E un poem despre neplăcerile şi dramele iubitului ei, dar toate acestea pot fi redescoperite la o relectură a textului, în subtextul poemului.
Scrise într-un stil direct, abrupt, pieziş, fără prea multe şi prea obositoare podoabe retorice, poezia Liliei Gazizova te tulbură. Pentru că este o poezie mare. O poezie mare despre cei care au ajuns sau au trecut de patruzeci de ani. Pe mine, unul, m-a cucerit.
