Primul lucru pe care mi l-au spus câţiva angajaţi ai Teatrului din Tiraspol, unde, în iarna anului trecut, în calitate de membru al juriului Uniunii Teatrale, am fost de două ori, două zile la rând, ca să vizionez patru spectacole noi e că la ei hrişca şi macaroanele sunt foarte ieftine. Abia intrasem în teatru. Stăteam în hol şi ne salutam cu toată lumea, când, mai întâi, o femeie, apoi, un bărbat, ne-au înştiinţat că hrişca şi orezul sunt foarte ieftine la ei şi ne-au sfătuit să dăm iama prin magazine. Cei care ne-au recomandat acest lucru erau actori la teatru şi ne priveau cu bunăvoinţă, din spatele unor cozoroace trase pe ochi sau a unor ochelari fumurii. „De fapt, a precizat un regizor de sunete, la noi totul e ieftin. Iar salariile sunt mari. Adică e foarte bine de trăit la noi.”
Prima impresie cu care am rămas după o plimbare de câteva ore prin acel frumos oraş de pe malul Nistrului, e că, acolo, într-adevăr, viaţa e foarte uşoară şi o poţi savura din plin, numai cu o condiţie: să nu fii moldovean.
Ceilalţi doi colegi de-ai mei juraţi au trecut la limba rusă imediat cum am ieşit din vamă, dar eu m-am încăpăţânat să rămân la română, indiferent unde şi cu cine stăteam de vorbă.
Mai bine de jumătate din actorii teatrului tiraspolean, dacă nu chiar optzeci la sută, sunt moldoveni născuţi în partea astălaltă a Nistrului sau în satele moldoveneşti din jurul Tiraspolului. Până şi directoarea teatrului e moldoveancă, dar pe holurile sau pe scena acestei instituţii nu vei auzi o vorbă în limba română.
Directoarea ne-a invitat în biroul ei. Până în 92, copii ei studiaseră într-o şcoală moldovenească, dar, ulterior, i-a scos de acolo şi i-a băgat într-o şcoală rusă. Soţul ei e tot moldovean. O întrebam cum aleg piesele pentru spectacole şi alte lucruri de acestea, dar ea îmi răspundea efectiv în rusă, uitându-se speriată prin părţi ca să n-o audă nimeni. Dar cine s-o audă dacă eram numai noi în cabinetul ei sau să fi avut microfoane instalate în masă sau în pereţi?
Cât timp am stat la teatrul din Tiraspol, o vorbă nu a scos în română, în limba ei maternă. Numai la despărţire, când am rămas singuri, numai noi şi ea, a coborât în fugă scările teatrului şi ne-a şoptit repede „Drum bun!”, dar tot s-a uitat cu teamă prin părţi.
Dintre toţi moldovenii angajaţi în teatrul tiraspolean unul singur mi-a vorbit în română. Numai unul singur.
Ceilalţi moldoveni, indiferent că erau portari sau actori, se fereau să o facă. Am intrat într-un magazin şi mi-am cumpărat nişte mere. M-am apropiat de casă. M-am uitat la ecusonul vânzătoarei şi am văzut că o cheamă Maria Secară. I-am vorbit în română şi ea s-a speriat atât de tare de parcă i-aş fi pus pistolul la tâmplă.
O reacţie similară a avut şi o moldoveancă de la schimbul valutar. Se speriase când am întrebat-o dracu să ştie ce în română şi atunci mi-am dat seama că moldovenilor le e frică să vorbească în română în Tiraspol, probabil, din cauza unor posibile sancţiuni financiare sau penale.
Cu atât mai nepreţuit e curajul domnului Iovcev şi a celorlalţi profesori de la liceele româneşti din Transnistria, care, de mai bine de douăzeci de ani, înfruntă sistemul poliţienesc din regiune şi nu renunţă la limba şi la identitatea lor.
Ei sunt eroii noştri. Ei sunt un model de curaj şi de demnitate pentru noi toţi. De aia, tre să fim alături de ei şi să-i ajutăm.
Realitatea aia de care eu m-am ciocnit doar două zile, cât am stat la Tiraspol, ei o trăiesc clipă de clipă, ani de zile, de când Rusia a ocupat acel teritoriu. Vă mulţumim că sunteţi, domnule Iovcev şi domnilor profesori de română din Transnistria!
