"CLASA NOASTRă" de Tadeusz Slobodzianek, în regia Luminiței Țâcu este cel mai frumos spectacol care poate fi văzut în Chişinău, la Teatrul „Eugene Ionesco”, scria cineva pe o reţea de socializare şi eu subscriu cu ambele mâini. Aşa e. E un spectacol cu totul şi cu totul cutremurător despre marele catastrofe ale secolului XX: genocidul comunist şi holocaustul, proiectate asupra istoriei unei clase de elevi dintr-un sat din Polonia, dintre care o parte sunt polonezi şi o altă parte evrei. Maturizarea copiilor coincide cu schimbările politice din Polonia, schimbări care le ridiculizează visurile şi idealurile. Ocuparea Poloniei de către sovietici, apoi de către hitlerişti, şi după aia iar de sovietici afectează şi relaţiile dintre camarazii de şcoală. Din prieteni se trezesc duşmani, din îndrăgostiţi, violatori, din creştini şi credincioşi, criminali. Tot ceea ce e mai rău sau mai bun în ei iese la suprafaţă. Unii dau dovadă pentru câteva clipe de un eroism ieşit din comun, ca după aia să vegeteze restul vieţii. Alţii devin oportunişti şi îşi schimbă mantaua când pe faţă, când pe dos, după cum cer timpurile. Iar alţii aleg să emigreze sau să dea la fund.
Marea intuiţie şi marea găselniţă a textului e că topeşte distanţa dintre taberele care se confruntă şi ni-i arată pe cei care caută să se umilească şi să se distrugă unii pe alţii ca fiind legaţi înde ei de nişte fire foarte puternice, fiind, la origine, colegi de clasă, iubiţi, prieteni sau rude foarte apropiate. Duşmanul nu e un străin, nu e ceva abstract, nu e cineva pe care nu-l cunoşti, dar e chiar cineva cu care, până nu demult, ai fost coleg de clasă sau iubit. Fu destul un declic, un singur declic, ca din prieten sa-ţi devină cel mai înrăit persecutor. Fu destul ca să baă un alt vânt afară ca acesta să-şi arate colţii, atât când vin şi revin sovieticii, dar când vin şi nemţii.
În acest spectacol, călăul devine victimă, după care iar călău şi apoi iar victimă, şi astea toate i se întâmplă aceluiaşi om şi în aceeaşi ţară, aruncând în aer toate sistemele de valori.
Să fie vorba despre răzbunarea polonezilor pe evrei că s-au dat cu sovieticii, şi apoi a evreilor pe polonezi că i-au hăituit în timpul celui de-al doilea război mondial?
În timpul ocupaţiei sovietice, evrei trec de partea comuniştilor şi îi asupresc pe polonezi, pe când în timpul ocupaţiei germane, se întâmplă invers. Oamenii nu pot uita şi ierta răul care li s-a făcut şi caută să se răzbune unii pe alţii, dar lanţul ăsta al răzbunărilor e fără sfârşit, şi nimeni nu are de câştigat din toată povestea asta.
În acest spectacol excepţional, marele catastrofe personalizate şi vina nu e aruncată pe sovietici sau pe germani, ci e asumată integral.
Regia minimalistă e foarte reuşită.Decorul redus doar la nişte scaune intensifică tragismul istoriei. Ca şi faptul că actorii o mare parte din timp stau cu faţa spre spectatori.
Actori tineri şi energici, o regizoare foarte talentată şi un text extrem de complex fac din „Clasa noastră” un mare spectacol.
