Ultimii care l-au văzut au fost chleneriţele din barul Orpheus şi portăreasa de la Uniunea Scriitorilor şi asta se întâmpla vineri, când a bântuit pe holurile Casei Scriitorilor încolo şi încoace, de parcă ar fi avut cărbuni încinşi în pantofi. De atunci nu l-a mai văzut nimeni şi nimeni nu mai ştie unde e. La telefonul său de acasă, trecut în agenda Uniunii Scriitorilor, răspunde altcineva. La telefonul mobil e deconectat. Şi nimeni nu ştie unde e şi cum poate fi găsit. Cineva a fost şi a sunat la uşa sa şi nu i-a deschis.
Ultima care l-a văzut a fost portăreasa Uniunii Scriitorilor. Zicea că se ruga de toată lumea să-l ducă acasă. Sau să-i dea ceva să mănânce.
Joi seara însă l-am văzut şi eu, la banchetul de după alegerile de la Uniunea Scriitorilor. Nu vorbea cu nimeni, deşi stătea la o masă plină de colegi de-ai săi scriitori. Stătea şi bea în prostie votcă. L-am rugat de câteva ori să renunţe să mai bea atâta, dar nu m-a ascultat. Apoi m-am luat cu altele şi am uitat de Cioclea.
Am dat iar de Cioclea când plecam. Unul câte unul, plecam din bar, când ne-a ajuns din urmă un chelner de la Uniunea Scriitorilor care ne-a atenţionat că sub masă s-au prăbuşit doi scriitori.
Câţiva colegi de-ai săi s-au întors: era Cioclea şi un poet şaizecist. Stăteau prăbuşiţi sub o masă. Împreună cu un chelner, i-am scos afară. În stradă, Ana Rapcea m-a ajutat să prind un taxiu, în care cu chiu, cu vai am reuşit să-i bag înăuntru.
Poetul şaizecist nu-şi amintea prea bine unde stă şi am luat-o când în sus, când în jos. Deodată, ne-a arătat cu mâna spre un bloc cu 10 etaje şi a exclamat: iată, aici stau.
După ce l-am lăsat în braţele soţiei sale, am mers să-l duc şi pe Cioclea acasă. Ştiam că stă la Botanica, dar nu ştiam exact unde. Important era să ajungem la Botanica. Pe drum Cioclea a prins să rupă mânerul uşii, făcându-l pe şofer să frâneze şi să turbeze de furie. L-am calmat cu greu şi cu greu l-am convins să pornească mai departe.
Ajunşi la Botanica, l-am rugat pe Cioclea să-mi spună unde stă, dar el nu-şi putea aminti adresa. Toate blocurile erau identitice. Ar fi putut hălădui oriunde. Dar unde anume?
Cioclea nu-şi amintea. Iar de la un punct încolo, îşi înghiţi şi limba, probabil din cauza alcoolului.
Singura soluţie era să-l duc la salvare. În curtea spitalului, Cioclea nu se putea ţine pe picioare şi şoferul l-a apucat de mâini, iar eu de picioare şi l-am cărat pe sus în camera de gardă, unde l-a preluat un şofer brunet care vorbea stâlcit româna.
A acceptat să-l interneze pe Cioclea doar când i-am spus că fiul acestuia e un mare maior de miliţie în Moscova. De faţă cu noi, i-a trecut în revistă lucrurile. În rucsac avea mobilul şi un aparat de fotografiat.
Apoi am plecat.
A doua zi, Cioclea a reapărut la Uniunea Scriitorilor, fără rucsac, fără mobil şi fără aparatul de fotografiat şi-i ruga pe toţi pe care-i întâlnea să-l ducă acasă
A reapărut şi a treia zi, după care a dispărut.
Iar ultima care l-a văzut a fost portăreasa Uniunii Scriitorilor. A dispărut, precum a dispărut americanul în romanul meu Un american la Chişinău.
Unde oare putea să dispară?
A dispărut poetul Eugen Cioclea. A dispărut un mare poet. Oare a fost anunţată poliţia?
