Dan Dungaciu
„Trebuie să vrea şi Chişinăul” (preşedintele Băsescu, 23.12.2008)
Politic vorbind, anul 2008 nu există de sine stătător. Este o „perioadă de tranziţie”, un interval care nu poate fi înţeles fără două momente reper ale politicii din stânga Prutului: iunie 2007 şi martie 2009. Aşa cum un faimos istoric vorbea despre „lungul secol XIX”, care s-ar fi terminat, istoriceşte, în 1918, aşa şi anul 2008, păstrând desigur proporţiile, a început mai devreme (alegerile locale) şi se va termina un pic mai târziu (alegerile parlamentare).
Alegerile locale şi reconquista anunţată
Totul a început cu 3 iunie 2007, data alegerilor locale. Atunci, opoziţia câştiga 52% din voturile electoratului, iar comuniştii sufereau un declin cu 14%. Semnalul a fost surprinzător şi spectaculos. În ciuda controlului politic pe care guvernarea comunistă îl exercita, iată că populaţia a votat altfel. Deci, se poate. Ulterior, Opoziţia unită a realizat coaliţii locale, deşi, treptat, fisurile au apărut.
Au existat două strategii de întâmpinare: una a fost marginalizarea acestei schimbări, mai ales din partea instanţelor internaţionale care, luate prin surprindere, nu au gândit şi aplicat programe coerente de expertiză şi asistenţă a Opoziţiei. De ce oare?.. A doua a fost una de contracarare şi a venit cu precădere din partea Puterii. Toate acţiunile guvernării după iunie 2007 sunt (şi) consecinţa eşecului de la locale: politizarea relaţiei dintre puterea centrală şi locală (investiţiile făcute în localităţile conduse de primari comunişti sunt net superioare), renunţarea la „parteneriatul politic” pentru integrarea europeană, recalibrări la nivelul PCRM (care a schimbat, la ultimul congres, cel puţin vârsta biologică, dacă nu ideologică, a organelor de conducere), ridicarea pragului electoral, interzicerea blocurilor preelectorale, întărirea controlul ideologic al mass-media (inclusiv avertismentul dat PRO TV). Eficienţa ripostei o vom evalua în martie 2009. În plus, victoria Opoziţiei la Chişinău a consacrat figura politică a unui tânăr, Dorin Chirtoacă, cel care nu s-a sfiit să declare, concomitent, adeziuni româneşti şi euroatlantice. Un motiv în plus pentru a coborî temperatura la Prut cu câteva grade bune sub zero.
România – „ultimul imperiu din Europa”
Aceasta a fost declaraţia preşedintelui Voronin care a încheiat anul 2007 şi a fixat alura relaţiilor cu Bucureştiul, marcate de gesturi de frăţească „bunăvoinţă”: expulzarea diplomaţilor români, eliminarea TVR, schimbarea legislaţiei privind dubla cetăţenie, verificarea (numai a) muncitorilor din România şi a preoţilor Mitropoliei Basarabiei, neacreditarea corespondenţilor media de la Bucureşti etc.
În ajunul parlamentarelor, relaţiile sunt crispate, dar viziunea de ansamblu a Chişinăului nu s-a schimbat, cum ne-a asigurat, recent, un ministru, care nu ne obişnuise cu asemenea ieşiri. Sub ochii prezidenţiali, acesta a punctat la o emisiune TV: „Toţi ştiu că o parte a teritoriului României este teritoriu moldovenesc”.
Urmează însă alegerile. Schimbarea politică din România a sugerat între timp un lucru: fixarea mai solidă a Bucureştiului pe traseul Chişinău-Bruxelles.
Integrarea europeană chestionată
E clar că relaţia cu România nu poate fi gândită, abstracţie făcând de relaţia cu UE. Dar şi reciproca e adevărată! Riguros vorbind, anul 2008 nu a adus nimic concret în ceea ce priveşte perspectivele europene ale RM. Discuţia se poartă în jurul unui – încă vag – Parteneriat Estic, criticat deja, fie şi voalat, de către Chişinău. Motive de nemulţumire ar fi, desigur, dar altceva îngrijorează. Şi vorbim aici despre o întrebare care bântuie din ce în ce mai des discursul – oficial sau nu – al unor politicieni din stânga Prutului. „Ce ne garantează nouă strategiile Bruxelles-ului?” – spun aceştia, cerând recompense imediate şi termene clare. Întrebarea e prost pusă. Căci răspunsul este simplu: „Nu ne garantează nimic sau ne garantează… integrare europeană!”.
Nu te angajezi în cursa euroatlantică pentru că vei fi sigur că vei câştiga, ci pentru că eşti sigur că destinul cetăţenilor tăi este acolo! Nimeni nu oferă garanţii absolute sau cecuri în alb. Cazul României este peremptoriu; dacă Bucureştiul ar fi întrebat obsesiv aşa ceva, ar fi trebuit ca în anii ’90 – ca să nu mai vorbim despre refuzul NATO din 1997 – să abandoneze bătălia pentru integrare. În 2000, preşedintele Voronin acorda României, cu indulgenţă, 30 de ani pentru integrare. Cei din dreapta Prutului l-au contrazis. De ce? Pentru că niciodată nu au pus întrebarea – perdantă – „ce perspective avem?”.
Aici este pericolul pentru proiectul european al R. Moldova.
Rusia (tot) nu crede în lacrimi
Pe 19 decembrie 2007, preşedintele Voronin declara despre Transnistria că „din punct de vedere moral-psihologic, problema este deja soluţionată în minte de către toţi actorii principali implicaţi”. Nu a fost suficient. Ceea ce arată că, nici în acest caz, o „revoluţie în minte” nu este de ajuns pentru a schimba cu adevărat lucrurile pe teren. Astăzi, singura miză potenţială este cea legată de alegerile din martie 2009. Cum va putea malul stâng al Nistrului să afecteze alegerile şi cu ce consecinţe (participare, deschiderea frontierei etc.)? Asta e singura întrebare. Căci Transnistria – din ce în ce mai agresivă – rămâne, aşa cum a fost întotdeauna, o problemă globală pentru Moscova, nu una bilaterală, aşa cum pare că ar crede încă, naiv, Chişinăul. Soluţia este deci geopolitică, nu politică, iar Moscova – în ciuda eşecului din 23 decembrie al submarinului Bulava (cinci eşecuri din opt lansări de rachete) – nu va ceda fără luptă spaţiului euroatlantic „vecinătatea apropiată”, în care include, prin conceptul de „neutralitate”, şi RM.
Ucraina este ţinta numărul unu. De la preţul gazelor până la redeschiderea dosarului rutean, totul înseamnă presiune pe Ucraina. S-a crezut, naiv, că partea de Vest e protejată, datorită atitudinii anti-ruse de acolo. Eroare. Redeschiderea problemei rutene, prin cererea acestora adresată Moscovei, la 23 decembrie, de recunoaştere a independenţei, năzuieşte exact asta: fixarea Rusiei în vestul Ucrainei, plus focarul de conflict pe care separatismul rutean îl poate declanşa în ţări NATO – Polonia şi Slovacia, înainte de toate. Şi din această perspectivă, evadarea din regiune a R. Moldova este stringentă.
