Mihai Stamati este un designer industrial din Republica Moldova. Își schițează și proiectele, și textele cu aceleași creioane – uneori mai tocite, alteori mai ascuțite, dar mereu cu aceeași pasiune.
Mihai va găzdui o serie de articole pe Moldova.org despre sensul lucrurilor din jurul nostru, mai vechi și mai noi, și despre felul în care percepem frumosul astăzi.
Câți dintre voi au acasă un obiect de la bunici? Dar de la străbunici? Dacă aveți pe undeva un pod al copilăriei, cu siguranță mai puteți găsiți acolo o oală de lut, poate o ladă pentru zestre sau o lampă de gaz. Cu un pic de noroc, poate și niște scaune. Dar ce facem cu ele? Le lăsăm acolo sau le punem la treabă în viața noastră de zi cu zi?
Tare-i mai admir pe cei care mai au în jurul mesei câte un scaun nepereche din acela din lemn ondulat, cu linii mlădioase și ornament reliefat pe suprafața șezutului. Cu siguranță le-ați văzut măcar o dată, dacă nu prin case, atunci prăfuite prin șoproane, sau ați putut zări rămășițe din ele clădite laolaltă cu lemnele de foc. Dacă nici măcar așa, atunci le mai puteți admira cu tângă analogiile prin reviste de design, localuri cochete sau prin unele show-room-uri ce le afișează cu prețuri de 200-300 euro. Da, cam atât costă astăzi scaunele Thonet, care se produc de prin 1859, devenind până azi cele mai vândute scaune din totdeauna, în special modelul Nr. 14, numit și Scaunul vienez de cafenea.
Am pomenit despre aceste modele pentru că scaunele de prin casele bunicilor aveau o siluetă și o structură similară celor de la Thonet, așa că, dacă aveți unul acasă, onorați-l ca pe o rudă apropiată a celui mai popular scaun din istoria designului. Sunt vechi, cu esență, dar nu prea le-au mai prins în producția locală nici generațiile părinților. În ritmul industrial de după 60 ai secolului trecut, au apărut alte scaune, mai optimizate. Noile modele lansate au intrat repede în casele gospodarilor, ocupând într-o ordine soldățească întreg perimetrul „zal-urilor” – odăi spațioase, nelocuite, devenite între timp noua „Casa mare”. Și, iată așa, cu tendințe de modernizare și cu pași fermi spre consum, toate restul au dispărut. Nici tu scaun, nici tu covor, nici tu șifonier, nici tu comodă. Nimic din casa bunicilor nu și-a mai găsit loc în casa nepoților.
Scuzați-mi această introducere lungă pe subiectul scaunelor, dar o puteți lua ca pe un preludiu de critică moderată în adresa unui fenomen cu aere de modernitate, o modă care a scos din casele moldovenilor obiectele bunicilor cu tot cu căldura și poveștile lor.
În general, obiectele de care ne înconjurăm vin să îndeplinească niște funcții foarte practice, vin să dea atmosferă spațiului locuit și, evident, vin să ne facă viața mai confortabilă (cel puțin așa ar trebui să fie). Uneori din prostie (și aici aș pune pe prim-plan goana după tendințe puternic conectate la valurile consumerismului), alteori din sărăcie sau ignoranță, oamenii renunță la obiectele vechi bine făcute, care, dincolo de toate funcțiile pe care încă le mai pot îndeplini cu onoare, mai au un avantaj greu de egalat: valoarea timpului și a tuturor poveștilor acumulate.
Culmea e că simțim și apreciem prezența obiectelor vechi din casele francezilor, italienilor sau ale altor popoare, dar nu prea se ridică mâna să aducem în spațiul nostru contemporan măsuța cu trei picioare a bunicilor care, probabil, stă prin șopron și care cu puțin efort de restaurare ar lua foarte bine rolul de coffee table al zilelor noastre; sau scăunelul pe care buna sau bunul se așezau când trebăluiau la gura sobei – și el foarte bun pentru o noptieră astăzi. Și câte și mai câte!
Este adevărat că în ultimii ani se observă un trend nou, datorită căruia în casele moldovenilor apar obiecte vechi. Că de, așa e trendul, noroc de el! Sunt obiecte luate de pe la piețele de vechituri locale sau aduse ca anticariat de peste hotare. E și aceasta o cale. Însă, cum ar fi fost ca aceste obiecte să fie cele rămase de la bunicii fiecăruia din noi? Așa, înnegrite de timp și cu zgârieturile pe care, probabil, tot nepoții le-au făcut. Oare cum ar fi arătat acum comoda sau dulapul din lemn masiv al bunicilor în locul sau alături de „peretele” din pal-laminatul cu imitații de lemn în care își ascund țoalele gospodarii de azi?
Îndrăznesc să și răspund: ar fi arătat ca o oază! Ar fi fost exact acea bucățică caldă, spirituală, ce lipsește acum din atmosfera multor spații care, deși sunt bine proiectate din punct de vedere estetic și ergonomic, rareori ajung să fie și frumoase. Și asta pentru că a fi FRUMOS nu se referă doar la felul în care arată și sunt organizate lucrurile. Frumusețea este un cumul de valori ale unui spațiu sau ale unui obiect care trec dincolo de estetică. Ea se referă și la funcționalitate, se referă la calitate, autenticitate, poveste, legendă, concept și emoție. Această din urmă valoare – subiectivă cum este, influențează esențial perceperea lucrurilor. Așa-i firea umană, așa este omul, care apropo, de la un caz la altul, poate fi și el frumos. Om frumos… Și când spui astfel unui om, cu siguranță te referi la mult mai multe decât ceea ce se vede.
P.S. Părinții Smarandei au adus acum câteva zile acasă un scaun de la bunici. Stă în jurul mesei alături de altele patru, noi. E preferatul copilei, dar și al părinților, doar că lor le ajunge rar rândul să-l folosească. Ce-o fi găsit Smaranda la el…? O fi spunând, oare, scaunul bunicilor povești?
