Vreo două luni, ministrul de externe Andrei Stratan a ţinut-o una şi bună că nu vrea să audă despre convenţia privind micul trafic de frontieră cu România până Bucureştiul nu semnează tratatul de frontieră cu RM. Acelaşi lucru îl repetau, cuvânt cu cuvânt, şi alţi reprezentanţi ai PCRM, inclusiv Eugenia Ostapciuc, lăsând impresia că toţi se conduc după o instrucţiune. Deşi era vorba despre un document în folosul cetăţenilor RM, diplomaţia noastră se comporta ca şi cum era forţată să facă un bine României.
Schimbarea de atitudine s-a produs brusc marţi, Ministerul de Externe anunţând că îşi trimite reprezentantul la Bucureşti să discute ceea ce nu vroia să discute cu câteva zile mai înainte. Marţi, Voronin se afla la Bruxelles şi chestiunea micului trafic de frontieră era de neevitat în discuţiile cu reprezentanţii UE. Mai cu seamă că Chişinăul pretindea ca zona de frontieră să fie extinsă asupra întregului teritoriu al RM, inclusiv Transnistria.
Nu e lipsit de importanţă nici faptul că luni Chişinăul a fost vizitat de adjunctul asistentului secretarului de stat al SUA pe problemele democraţiei şi drepturile omului, David Kramer, care anterior se ocupase de problemele spaţiului eurasiatic. Deşi nu a pomenit în public despre Convenţia privind micul trafic de frontieră, Kramer a făcut apel la Republica Moldova şi România să dea dovadă de voinţă politică şi să semneze tratatul de frontieră, considerând că “bunele relaţii dintre Chişinău şi Bucureşti sunt în interesul ambelor părţi”. Ceea ce nici un om raţional nu pune la îndoială.
Evident, Kramer, spre deosebire de Voronin, înţelege că Băsescu, aflat şi el în campanie electorală, nu poate fi forţat să semneze un tratat de frontieră cu RM atâta timp cât guvernarea de la Chişinău se comportă ostil şi agresiv, mai punând Bucureştiului şi condiţii stupide. De aceea e de presupus că i-a sugerat lui Voronin să accepte discuţia pe marginea convenţiei privind micul trafic de frontieră, ca un prim pas spre detensionarea relaţiilor.
Al treilea factor, neverosimil la prima vedere, care l-ar fi putut influenţa pe Voronin, e legat de protestele organizate de PLDM în raioanele de frontieră. Dacă guvernarea comunistă a cedat în cazul deţinătorilor de patente, cu atât mai mult trebuia să facă lucrul acesta în cazul convenţiei privind micul trafic de frontieră, care afectează circa 2 milioane de oameni.
****
Kramer a pomenit despre relaţiile „dintre Chişinău şi Bucureşti” deloc întâmplător. (Faptul că actualul ambasador Michael Kirby nu a menţionat Bucureştiul printre capitalele spre care trebuie direcţionate acţiunile diplomatice ale Chişinăului poate să însemne doar că România este un aliat prin definiţie, natural, al RM.) Washingtonul urmăreşte de la bun început „temperatura” acestor relaţii, prin prisma conflictului transnistrean, dar nu numai. Şi nu e pentru prima dată când formulează un îndemn de acest fel. În 1999, printr-o rezoluţie a Congresului SUA, România a fost lăudată pentru încheierea unor tratate bilaterale cu Ucraina şi Ungaria şi îndemnată să negocieze cu RM un tratat bilateral similar, prin care „se recunosc hotarele dintre cele două ţări”.
Însă în chestiunea cu tratatul de bază şi cel de frontieră mai există şi piedici de alt ordin, decât cele legate de caracterul şi temperamentul lui Voronin sau al lui Băsescu. Washingtonul nu poate forţa Bucureştiul să încheie un tratat bilateral cu un stat care se poziţionează ca unul duşmănos, plasat pe un fundament conceptual de fabricaţie imperială, sovietică, cu potenţiale pretenţii asupra unei părţi din teritoriul României. Un tratat de frontieră cu un asemenea stat ar legitima pretenţiile respective. Sigur, acuma pare ridicolă ideea unei ameninţări la adresa României venind din partea RM.
Dar cine garantează că, într-un viitor mai puţin sau mai mult îndepărtat, un stat pus pe bazele RSSM, care se pretinde continuatorul „statalităţii moldoveneşti”, nu poate deveni un „cap de pod” al unei Rusii revanşarde? De aceea, din punctul nostru de vedere, înainte de a semna tratatele de bază şi de frontieră cu RM, Bucureştiul trebuie să pună condiţia recunoaşterii de către Chişinău că România este singurul moştenitor de drept al Moldovei feudale şi că „statalitatea moldovenească” şi „limba moldovenească” se regăsesc astăzi în „statalitatea” României şi, respectiv, în limba română. Chişinăul trebuie să renunţe la moştenirea sovietică şi să înceteze a mai face jocul Rusiei, fie chiar şi sub presiunea problemei transnistrene.
Această recunoaştere, formulată cu claritate, şi inclusă în textele tratatelor respective, este o condiţie obligatorie, dar nu exhaustivă. Relaţiile dintre Chişinău şi Bucureşti nu vor merge bine atâta timp cât autorităţile îi vor discrimina, persecuta şi marginaliza pe cei care se consideră români şi spun că vorbesc limba română. Această discriminare există şi pe plan legislativ, şi în politica de cadre la toate nivelele. Ea nu poate fi înlăturată punând limba română în paranteze.
Cei care doresc să transforme RM într-o nouă Austrie trebuie să se comporte ca austriecii (Nicolae Negru). //www.ziar.jurnal.md
