O carte-caiet, care le explică copiilor cum să se dea cu capul de pereți și îi întreabă cum își înjură profesorii, a trezit un val de opinii controversate în online-ul din Republica Moldova și România.
„Profu' crede că învăț - caiet plin de idei ca să supraviețuiești anului școlar” de Elise De Rijck este ceva între jurnal și caiet de exerciții cu desene grafice și diverse idei de gestionare a stresului la școală. Printre ideile sugerate de autoare sunt exersarea pupatului în fund, trocul cu profesorii, o fișă în care să notezi observațiile în urma „spionajului" de profi pe rețelele de socializare. E greu să nu sesizezi tonul ironic al sugestiilor. Mai ales că „spionajul” pe rețelele de socializare a devenit un obicei zilnic al multora dintre noi. Există și varianta pentru adulți, „Șefu' crede că muncesc - caiet plin de idei ca să supraviețuiești săptămânii de lucru”.
Postarea inițială pare să fie a unei profesoare din Curtea de Argeș, care și-a exprimat indignarea față de această carte și a spus în încheiere că e cumplit de furioasă. Postarea ei a fost distribuită de mai mult de 5,6 mii de oameni. Unii s-au amuzat pe seama „recomandărilor”, alții au apreciat cartea, dar cele mai multe opinii sunt critice, atenționează asupra faptului că e periculoasă, că ar cultiva comportamente nesănătoase copiilor. Multe voci au spus că ar trebui interzisă cartea și retrasă din librării, iar cineva chiar a zis că autoarea trebuie să facă un control psihiatric. O prietenă din Chișinău mi-a spus că în grupul de părinți de la școală au primit atenționare de la învățătoare să nu cumpere această carte, iar Euronews România a făcut un material video despre aceasta și disputa care a stârnit-o.
Am intrat și eu în dezbatere. Cartea mi s-a părut simpatică, ironică și deloc periculoasă. O parte din nedumerire și indignare e legată și de faptul că jurnalul este recomandat și copiilor de 6-8 ani pe lângă cei de 8-10. Unii psihologi spun că abia începând cu vârsta de șapte ani copiii încep să perceapă ironia și sarcasmul, alții susțin că începând cu zece ani. Încadrarea inexactă pare să fie mai degrabă o scăpare a editurii și nu a autoarei. Chiar și așa, e curios că oamenii văd pericolul într-o carte și nu-l văd în contextele zilnice, reale, fără ironie.
Copiii și adulții sunt puși zilnic în situația de a dezvolta exact genul de strategii prezentate în această carte pentru a supraviețui, pentru a fi acceptați într-o comunitate (a școlii sau alta). Ce sunt cadourile și florile oferite profesorilor, dacă nu o formă voalată de pupincurism și troc? Dar mesele pe care le întind profesorii în școli când vin inspectorii cu controale? Chiar își imaginează cineva că un copil va înjura sau va spiona doar pentru că asta scrie într-o carte? Atunci de ce nu le intră automat în cap tot ce scrie în manuale sau spun profesorii și părinții? Profesorii știu prea bine cât timp ia și câte condiții trebuie întrunite ca o informație să devină comportament.
Contextele reale sunt cele care te pun în situația sau te constrâng să adopți un comportament de care depinde supraviețuirea ta sau împlinirea altor nevoi. La acestea mai adăugăm resursele interioare pe care le are sau nu o persoană și primim o ecuație mult mai complexă de care depinde învățarea.
O singură carte nu face altceva, decât să atragă atenția, cu ironie, asupra a ceea ce există deja și refuzăm să vedem, să recunoaștem. Din nevoia de a ne proteja, suntem mult mai preocupați să facem lucrurile să fie FRUMOASE și mai puțin ca să fie și ADEVĂRATE.
Dar ce ar însemna „adevărate” în acest caz? La ce evităm să ne uităm? Care e, de fapt, conflictul interior care a provocat această controversă? Dincolo de critica sau aprecierea cărții, mai importantă mi s-a părut intensitatea emoțiilor care au provocat aceste discuții. De ce le e frică oamenilor de această carte sau de ce îi înfurie? Cred ei oare că o carte poate determina copiii să acționeze așa cum scrie acolo? Este o carte e suficientă pentru a determina un comportament?
Avem atâtea cărți despre cum trebuie și cum e bine să facem diverse lucruri, scrise din bune intenții, cu argumente fie științifice, fie religioase, fie bazate pe tradiții și totuși nu a devenit toată lumea dintr-o dată mai bună.
Ușa pe care ne temem să o deschidem
Ca cineva să acționeze într-un anumit fel, nu e suficient să-i spui „fă asta”. Ea trebuie să aibă cel puțin o nevoie de împlinit și niște emoții acumulate. Să presupunem, de dragul experimentului, că în lipsa oricăror strategii (cunoștințe, experiențe) de gestionare a emoțiilor și de împlinire eficientă a nevoilor sale, un copil va acționa așa cum îi recomandă această carte. Că elevul își va face rău sieși și altora. Asta vine din niște nevoi neîmplinite, precum nevoia de a fi auzit, de a fi înțeles și de a primi sprijin, nevoia de dreptate etc.
Fiindu-ne teamă că această carte va determina comportamente distructive, admitem că relația profesor-elev nu este una satisfăcătoare pentru copiii noștri. Noi, adulții, știm, avem convingerea că acționăm din cele mai bune intenții, ne dedicăm copiilor, facem eforturi pentru ei, chiar renunțăm la satisfacerea unora dintre nevoile noastre. De ce ar nutri copiii sentimente negative față de noi? De ce ar vrea să ne facă rău?
Putem accepta ideea că elevii ar putea să aibă și sentimente grele față de profesorii lor, în pofida intențiilor bune ale profesorilor? Asta cred că e ușa pe care trebuie să o deschidem, pornind de la discuția despre această carte. Ce nu înțelegem noi, adulții, până la urmă în relațiile cu copiii? Ce frici, ce monștri trezește în noi această carte „obraznică”? Ce putem face ca să înțelegem și să nu ne fie frică de toate trăirile copiilor și ale noastre, indiferent cât de plăcute sau neplăcute sunt?
Ce putem face ca adulți
Avem cel puțin două opțiuni:
- Să interzicem comportamentele distructive prin puterea autorității pe care o avem.
E o soluție care rezolvă problema doar pe termen scurt și superficial. Pe moment, te-ai asigurat că problema a dispărut. Dar e ca și cum ai lua pastile de durere, fără a trata boala. Unele boli evoluează mai rapid, altele mai lent și te lovesc când ți-e lumea mai dragă.
- Să ne întrebăm ce determină comportamentele distructive și cum putem gestiona acele emoții și acele situații care le provoacă.
Și aici vin în cascadă un șir de întrebări:
- Acceptăm ideea că elevii ar putea trăi la școală, în relațiile cu profesorii (ca-n relațiile cu părinții) și emoții neplăcute, de frică, de furie, indignare, nedreptate, ură?
- Înseamnă asta automat că profesorii sunt doar răi și că elevii pot avea doar sentimente negative față de profesori?
- Ce poate provoca frustrări și resentimente în relația elev-profesor?
- Știm care sunt nevoile elevilor și ale profesorilor? Știm să exprimăm aceste nevoi? Vorbim despre nevoile noastre?
- Avem dreptul, ca indivizi, să trăim tot spectrul de emoții?
- Trebuie să ne rușinăm de unele dintre emoțiile noastre, să le negăm, să le ascundem?
- Putem să gestionăm ceva ce nu recunoaștem că există?
- E posibil să exprimăm emoțiile neplăcute fără să ne facem rău nouă și celor din jur? Cum putem face asta?
- De ce ne este greu să vorbim deschis despre aspectele neplăcute din relațiile noastre (cu elevii și nu doar)?
- Dacă nu vom vorbi despre ele, acele aspecte negative vor dispărea de la sine? Ce se întâmplă cu ele atunci când evităm să le abordăm?
- Creăm contexte în familie, la școală, la serviciu în care să vorbim despre nevoile și trăirile noastre?
- De ce cunoștințe, abilități avem nevoie ca să putem face asta? Cine ne-ar putea ajuta?
- Cum ar influența relația noastră cu elevii faptul că am discuta deschis cu ei despre ceea ce simte fiecare dintre noi?
- De unde putem învăța modele eficiente, constructive în acest sens? Ce ne-ar motiva să adoptăm aceste modele? Care sunt nevoile fiecăruia în relația profesor - elev sau adult - copil?
Acestea sunt întrebările spre care aș vrea să ducă această dezbatere publică, dincolo de acuzații și aprecieri, dincolo de temeri și atenționări. Faptul că în URSS nu se vorbea despre sex sau boli venerice nu făcea ca aceste aspecte ale vieții să dispară.
Relațiile interumane, oricât de apropiate sau formale ar fi, nu sunt doar frumoase și plăcute. Suntem diferiți, avem nevoi diferite în același moment, iar comunicarea nu este mereu simplă. Să evităm să înțelegem emoțiile grele și neplăcute înseamnă să hrănim monștrii din camerele întunecate din sufletele și mințile noastre. Și nimeni nu știe cât durează până monștrii mai mici sau mai mari dau buzna. On-line sau off-line.
P.S. Mi-ar plăcea să continui și să dezvolt această discuție în spațiul public cu psihologi, profesori, elevi, părinți și oricine este interesat sau să stârnesc întrebări în dialoguri interioare și intime.
