De Pascal Lechler/Cristian Ştefănescu, Robert Schwartz
A fost nevoie de zeci de mii de victime civile înainte ca ONU să adopte o rezoluţie vizând interzicerea bombelor cu fragmentaţie. Este al doilea pas lăudabil în acest domeniu, după interzicerea minelor anti-personal.
Războiul continuă, uneori, decenii după încheierea păcii. În cazul bombelor cu fragmentaţie, nu toate instalaţiile lansate din avioane explodează la vremea lor. Rămân atârnate în copaci până când un copil le descoperă. Sau se ascund sub o movilă de pământ peste care, cândva, un fermier trece cu plugul. Conform asociaţiei Handicap International, 98% dintre persoanele lovite de bombe cu fragmentaţie sunt civili.
Convenţia ONU privind interzicerea acestui tip de muniţie, negociată la Oslo în urmă cu 20 de luni, a fost deja semnată de peste 100 de state, aproape 40 dintre acestea ratificând deja documentul Naţiunilor Unite. Este cel de-al doilea pas lăudabil al statelor lumii în acest câmp minat global – după interzicerea minelor anti-personal. Convenţia aplicată de la 1 august prevede stoparea fabricării, dezvoltării, folosirii, depozitării şi comercializării bombelor cu fragmentaţie. Specificul acestui tip de muniţie este că din avioane sunt lansate poiectile-container care se deschid la sol şi împrăştie sute de bombe mai mici pe suprafeţe de dimensiunile unui teren de fotbal. Astfel de muniţie a fost folosită, până acum, în aproximativ 20 de ţări, în special în Laos, unde, în vremea războiului din Vietnam, fuseseră catapultate aproximativ 400.000 de bucăţi.
Contra şi pro
Austria şi Spania şi-au distrus deja integral depozitele, Germania va încheia procesul până în 2015. Printre naţiunile care nu vor adera la convenţie se numără (ca şi în cazul interdicţiei Ottawa, privind minele anti-personal), cele mai mari puteri militare ale momentului, Rusia, China şi Statele Unite. Însă, a explicat Paul Vermeulen, directorul Handicap International, administraţia americană a anunţat o distrugere verificabilă a întregului stoc pe care îl deţine. Polonia, Israel şi Japonia manifestă, de asemenea, reticenţă faţă de interzicerea muniţiei cluster.
România, în jocul bombelor
Începând cu anul 2008, când a fost convenit documentul de la Oslo, România a declarat, în mai multe rânduri, mai mult sau mai puţin oficial, că nu este în interesul ei să adere la această reglementare a Naţiunilor Unite. Portalul de jurnalism de investigaţii Agenţia.org releva, la începutul acestei luni, că "România ofertează şi este perceput ca un puternic producător", având şi proiecte de cercetare în domeniul categoriei "submuniţii" în care se încadrează "bombleţii". Un raport Human Rights Watch publicat în septembrie 2008 notează România printre cele câteva ţări producătoare de muniţie cu fragmentaţie, după ce raportul din anul anterior nominaliza SN Romarm SA ca fiind co-producător, alături de firma de tehnică militară IMI (Israel Military Industries Ltd), al unor proiectile ce conţin bombleţi de tip GAA-001. Bombleţii în sine, relevă acelaşi raport HRW, sunt fabricaţi tot în România, de către Aeroteh SA. Al treilea nume de firmă românească care apare în capitolul dedicat României este ROMAIR, producând, la rândul ei, bombe cluster cu bombleţi anti-tanc şi anti-personal. În fine, despre faptul că România se află în posesia muniţiei cu fragmentaţie scrie şi influenta organizaţie de analiză militară Jane’s Information Group.
Asistenţă medicală continuă
Prin aderarea la convenţie, ţările semnatare îşi asumă şi angajamentul asistenţei medicale şi psihologice pentru victimele acestui tip de muniţie. Aceasta înseamnă procese ce se întind, uneori, pe durata întregii vieţi. Un copil care se răneşte cu o astfel de bombă cu fragmentaţie, ca şi unul nefericit de o mină anti-personal, de altfel, necesită din timp în timp proteze noi, necesită psihoterapie distinctă în funcţie de fiecare etapă a vieţii şi alte diverse consilieri de natură medicală.
Despre metodologia de verificare a respectării convenţiei se va discuta, în noiembrie, în Laos. Până când oamenii nu vor mai avea a se teme de bombele cu fragmentaţie, însă, până când toate cele pierdute vor fi fost îndepărtate vor mai trece, cu siguranţă, decenii bune.
