Copii invizibili, dar mereu acolo. Trei adulți povestesc despre viața alături de părinți narcisici

„Te simți ca un trofeu, ca o extensie” 

„Ești copilul care are părinți, are mamă, dar ea nu există” 

„De parcă mergi constant pe coji de ouă și trebuie să fii atent pe unde calci” 

Sunt mărturiile a trei adulți care au crescut alături de părinți narcisici. Toți trei spun că deși s-au separat de părinți sau sunt în proces s-o facă, amprentele unei copilării marcate de control, rușine și îndoială de sine se simt acut până în prezent. Am urmărit istoriile lor de viață pentru a ilustra cum se manifestă astfel de relații și am stat de vorbă cu o expertă pentru a înțelege mai bine dinamica acestor relații, care vin cu multă încărcătură emoțională, adesea nevalidată.  

Povestea Anastasiei

„Totul era despre ea” 

Anastasia* a reușit să admită pentru sine că mama sa are trăsături narcisice abia 4-5 ani în urmă, fiind adultă în toată firea. Deși dubiile au existat mereu, a reușit să-și articuleze acest lucru prin conținutul și poveștile împărtășite online de alți oameni. „Mi-am dat seama că ceva nu este în regulă cu felul ei de a se comporta. Ceva este super dus în extremă și am început să mă informez ce ar fi”, povestește tânăra.  

În copilărie, viața alături de mama sa reprezenta o continuă competiție: „nu puteam să fiu mai frumoasă sau mai aranjată, totul era despre ea”. Tânăra nu-și amintește să fi trăit cu adevărat bucuria zilelor de naștere, chiar dacă la prima vedere părea că mama sa e foarte implicată. „Invita prietenii, îmi făcea surprize, dar asta se transforma în momentul ei, despre cât de bună mamă este. Pentru mine e foarte dureros când îmi aduc aminte de asta”, continuă ea.  

Anastasia spune că prietenii ei priveau cu admirație aceste gesturi, dar ea n-a putut niciodată găsi cuvintele potrivite pentru a descrie cum imaginea unui părinte aparent perfect ascundea pentru ea un cu totul alt adevăr. Iar această invalidare a măcinat-o ani la rând. Mai mult decât atât, experiența timpurie lângă mama a învățat-o să-și vadă succesele ca pe o realizare personală a mamei, în schimb orice nereușită însemna o critică dură numai la adresa ei.  

Psihologa Tatiana Braga afirmă că „un părinte narcisic este acela care pune în primul rând propriile nevoi, mai presus de ale celorlalți”, inclusiv a propriilor copii. Specialista distinge între trăsături narcisice (spectru) și tulburarea de personalitate narcisică (NPD), susținând că patologia constă în manipulare și nevoie de grandoare cu orice preț.  

„Trebuie să înțelegem că astfel de persoane au dezvoltat mecanisme psihice de apărare foarte puternice. Acesta a fost modul lor perfect de a supraviețui unui anume mediu.”

Preferat… sau totuși nu? 

Psihologa Tatiana Braga susține că oricare părinte narcisic are, de fapt, o stimă de sine foarte fragilă și încearcă s-o mascheze. Acest lucru influențează și modul în care părintele își asumă sau nu propriile greșeli. De regulă, asta nu se întâmplă.

Anastasiei îi este cunoscut și acest sentiment. Se întreba permanent dacă nu cumva ea este cea care exagerează: „îmi spunea întotdeauna că o mamă nu greșește niciodată”. În rarele momente de deschidere, simțea că mama dă semne de conștientizare, dar nu dura mult.

„Uneori îi explicam și parcă își dădea seama ce se întâmplă, în câteva secunde parcă recunoaște, dar revine înapoi cu argumente că sigur eu am făcut ceva dacă ea s-a comportat într-un fel sau altul”, spune cu resemnare Anastasia.

Mult timp tânăra a fost „preferata” mamei fiind cea mai controlată dintre cei trei frați. Controlul a devenit insuportabil și, la un moment dat, s-a mutat în altă țară. Plecarea ei a stârnit rezistență și frustrare din partea mamei, iar relația lor s-a tensionat și mai mult. „Eu de fapt mă sufocam în Moldova. Nici acum nu pot să mă întorc acasă. Pentru mine este senzația aia că o să se lase cu plâns. Senzația aia de control, de «nu este în regulă», de nesiguranță.” După mutare, mama și-a concentrat atenția pe alt „preferat” dintre frați, iar Anastasia observă acum o distanțare și în relația cu ei.

„Distrug tot ce este în jurul meu” 

Astăzi Anastasia trece printr-o perioadă complicată de realizare. „Sunt independentă, dar fug mereu undeva. Devin din ce în ce mai conștientă că ceva în interior se întâmplă și încerc să înțeleg cine sunt eu de fapt.”   

Psihologa Tatiana Braga subliniază că atunci când un copil crește într-un mediu narcisic, tinde să-și piardă Eul, „pentru că ceea ce a făcut toată viața a fost să se adapteze”.  Deși Anastasia este ambițioasă și determinată, observă că aceste trăsături, în plan profesional, pot deveni uneori copleșitoare și îi pot îndepărta pe ceilalți. 

Tânăra mai spune că îi este greu să se încreadă în alții și să creeze conexiuni de durată.  

„Să zic așa, eu am încercat să mă conectez cu mama și ea mi-a dat o palmă. Atât de des și atât de grav încât eu aleg răul cel mai mic, izolarea”. Din această cauză ajunge să își saboteze inconștient toate relațiile: romantice, de prietenie sau la job. Admite că ar fi putut să preia și ea trăsăturile narcisice, iar acest lucru, pe care îl conștientizează, dar pe care încă luptă să-l schimbe, o doare chiar la nivel fizic, prin senzații de greață și amețeli.  

„Distrug tot ce este în jurul meu. Pentru mine e atât de dureros ceea ce mi-a făcut mama mie, că eu nu pot să accept asta la mine atunci când îmi dau seama că rănesc pe altcineva.”   

Tatiana Braga susține că tiparele de comportament pot fi schimbate, însă procesul este unul de durată și presupune, de cele mai multe ori, sprijin specializat. 

În descrierea relației cu mama, Anastasia spune simplu: „Ești copilul care are părinți, are mamă, dar ea nu există.” 

Povestea Danielei 

Mama de acasă vs. Mama în societate 

Daniela* are puțin peste 20 de ani, locuiește peste hotare și povestește despre relația dificilă cu mama sa. „Pare foarte blândă și înțelegătoare în comunitate, dar cu noi este diferită”, își începe tânăra povestirea. Daniela spune că a descoperit trăsături narcisice la mama sa din conținutul de specialitate, „bifam diferite trăsături, de exemplu că te simți o extensie a acestei persoane sau că are o imagine în societate pe care vrea s-o păstreze, dar acasă e cu totul altcineva”, continuă tânăra.

Diferențele dintre mama de acasă și mama în societate puteau fi observate în diferite moduri. „De exemplu, ea niciodată nu ne spunea că e mândră de noi și nu ne lăuda, chiar dacă participam la multe concursuri, olimpiade. În schimb, când se întâlnea cu cineva din sat și noi eram alături, se lăuda cu succesele noastre în fața lor.”

Daniela își amintește despre momentele când mama se întorcea de la muncă, iar în casă se așternea o tensiune apăsătoare. Ca să evite conflictele, a învățat de mică să îi facă pe plac și să preia treburile gospodărești și grija pentru frații mai mici. „Devenea verbal agresivă. Trebuia să ne dăm într-o parte din calea ei.”

Tatiana Braga spune că în urma interacțiunii cu un părinte cu trăsături narcisice, copiii pot dezvolta hiper-vigilență, hiper-empatie sau hiper-responsabilitate. „Deseori copiii tind să preia emoția părinților, ca să se asigure că aceștia sunt în siguranță, pentru că însăși siguranța lor depinde de cea a părinților.”

Control și vină 

„Eu eram « the golden child », adică eu eram fata eminentă, bună, responsabilă, harnică, făceam de toate și eram confidenta ei și prietena ei”, spune tânăra. Însă acest titlu al ei venea cu mult control din partea mamei, pe care ajungea să nu îl mai suporte.  

„De exemplu, nu mi-a dat voie să merg la facultatea la care am vrut. Mă făcea să mă simt vinovată pentru că cheltui banii pe care îi aveam și-mi spunea că ea se sacrifică pentru ei. Controla prietenii mei, cu cine ies. Abia când am ajuns la facultate mi-am dat seama cât de mult ea mă controla de fapt, dar chiar și de la distanță, încerca prin telefon să facă asta.”  

Psihologa Tatiana Braga accentuează că părintele narcisic controlează copiii pentru că imaginea lui depinde de ce fac aceștia. „Copilul vine ca o extensie a părintelui, pentru că, deseori, părintele narcisic ori o să folosească copilul ca să suplinească nevoile lui de grandoare, să se manifeste social; ori să creeze imaginea asta perfectă a familiei.” 

„Mi-e dor de o mamă, dar nu de mama mea” 

Daniela a avut parte și de gaslighting din partea mamei, mai ales atunci când încerca să îi reamintească situații de violență fizică. 

„În copilărie m-a bătut crunt cu un cablu. Mi-a spus că a făcut asta pentru că s-a speriat că m-aș fi jucat într-un joc periculos. Eu țin minte clar că nu era așa. Știu că plângeam de durere fără oprire și că nu și-a cerut scuze nici până astăzi, iar în multe situații nici nu țin minte exact cum a fost pentru că a distorsionat multe lucruri”, descrie cu un nod în gât Daniela.  

Gaslighting-ul este o lipsă de asumare, spune Tatiana Braga, iar asta se întâmplă în unele cazuri pentru că părintele nu își poate admite emoțiile de rușine, vină și umilință atunci când copilul îi amintește despre unele sau altele situații. „Și transformă toate istoriile astea ca și cum sunt în beneficiile copilului.” 

Relația cu o mamă cu trăsături narcisice a afectat-o pe Daniela. Tânăra zice că are o reticență în a-și face prieteni, în a ține legătura cu e, iar dificultăți apar și în plan romantic. O doare, însă, cel mai mult că dragostea din partea mamei a fost permanent condiționată. Era „iubită” prin reușitele școlare sau implicarea pe lângă casă. „Odată i-am spus că eu cred că în casa sunt doar folosită pentru lucrurile pe care le fac și ea mi-a spus că «așa sunt toți oamenii, asta e normal»”.  Daniela și-ar fi dorit o mamă care s-o iubească cu adevărat, „mi-e dor de o mamă, dar nu de mama mea”. 

Descrierea Danielei despre relația cu mama narcisică: „Te simți ca un trofeu, ca o extensie” 

Povestea lui Sergiu 

„Secretele împotriva mea” 

Sergiu* suspecta că ambii săi părinți au trăsături narcisice, iar peste ani, suspiciunile s-au adeverit. 

Viața sub același acoperiș era marcată de gaslighting, neînțelegere și neîncredere, mai ales în rarele momente, când Sergiu alegea să se deschidă. „Întorceau toate secretele împotriva mea”, spune el. Ori de câte ori încerca să le vorbească deschis despre comportamentele care îl răneau, părinții îi aruncau vina înapoi, fără să-și asume vreo greșeală. Sau, dacă se mai și întâmpla să-și asume comportamentul, scuzele se transformau în runde de victimizare din partea acestora.  

Toate acestea lucruri, laolaltă cu controlul excesiv, sufocant, l-au împins pe Sergiu să plece de acasă imediat ce a devenit major. „Controlul lor nu era despre grijă. Câteodată, pe ascuns, îmi verificau rețelele de socializare și foloseau ceea ce găseau acolo ca «muniție» pentru următoarele certuri.”   

Curaj și terapie

Sergiu povestește că relațiile tensionate cu părinții și-au pus amprenta profund peste starea lui de bine. „La un moment dat eram foarte depresiv, aveam gânduri suicidale. Planificam deja cum asta se va întâmpla, deoarece comportamentul lor față de mine era deja insuportabil”, își aduce aminte tânărul.

Plecarea de acasă a fost colacul său de salvare. Acum nu mai trebuie să ghicească dispoziția părinților după pașii de la intrare sau după mișcările cheilor în broască. Acum nu mai trebuie să evite discuțiile cu subtext care erau inițiate doar pentru a genera conflicte.

Acum se face bine. Ca asta să se întâmple, Sergiu a încercat să se înconjoare de oameni deschiși și înțelegători. „Asta m-a ajutat în paralel cu terapia. M-a mai ajutat faptul că am încetat să comunic cu ei atât de des și să îi țin la distanță, chiar dacă câteodată îmi vin gânduri că poate ar trebui să le mai povestesc ce se întâmplă în viața mea. Dar în acele momente mă opresc pentru că știu că ei nu s-au schimbat și vor folosi, din nou, tot ce le spun împotriva mea. Nu mai vreau să fac asta.”

„N-o să mai fie un spațiu atât de imens” 

Psihologa Tatiana Braga susține că stabilirea limitelor este esențială în astfel de situații. Separarea fizică, inclusiv mutatul, poate reprezenta o resursă terapeutică valoroasă pentru cei care trăiesc într-un mediu emoțional dăunător, pentru că persoanele cu tulburare sau trăsături narcisice își schimbă rareori comportamentul. Cei care plătesc prețul sunt, adesea, cei din jur. 

„Procesul de maturizare presupune să înțelegem că am avut anumite nevoi care nu au fost împlinite, acea grijă, afecțiune, dragoste și să accesăm resurse care să ne ajute să acceptăm asta. Nu înseamnă că acel gol o să se umple, dar n-o să mai fie un spațiu atât de imens.”

În așa mod, terapia poate ajuta acești oameni să găsească un format al relației cu părinții care să nu le mai facă rău. 

Descrierea lui Sergiu despre relația cu părinții narcisici: „De parcă mergi constant pe coji de ouă și trebuie să fii atent pe unde calci”. 

*Numele a fost schimbat pentru a proteja identitatea 

Text de: Laura Ghenea
Editat de: Diana Preașcă