În doar câteva decenii, Moldova a trecut prin independență, război, crize economice, migrație, proteste și apropierea de Europa. Fiecare dintre aceste momente nu a schimbat doar țara, ci și felul în care oamenii au muncit, au trăit, au călătorit și și-au văzut viitorul.
Iată 10 momente care au schimbat Republica Moldova și oamenii ei.
1991 – Moldova devine independentă
În vara lui 1991, Uniunea Sovietică se destrăma, iar Moldova se afla în fața unei schimbări pe care, cu doar câțiva ani înainte, puțini și-ar fi putut-o imagina. Între 19 și 21 august, la Moscova a avut loc tentativa eșuată de lovitură de stat împotriva lui Mihail Gorbaciov. Puciul a eșuat, iar acest lucru a grăbit destrămarea URSS.
Pe 27 august 1991, Parlamentul s-a reunit în ședință extraordinară și a adoptat Declarația de Independență. Votul a fost nominal, iar 278 de deputați au votat pentru. Documentul proclama Republica Moldova „un stat suveran, independent și democratic”. În aceeași zi, mii de oameni s-au adunat în centrul Chișinăului, la Marea Adunare Națională, pentru a susține independența.
Pentru oamenii obișnuiți, însă, independența nu a însemnat imediat o viață mai bună. Dimpotrivă, anii care au urmat au fost foarte grei. S-au închis întreprinderi, oamenii și-au pierdut locurile de muncă, prețurile au crescut, iar economiile strânse în perioada sovietică și-au pierdut valoarea. Oamenii au început să caute soluții pentru a-și întreține familiile, iar mai târziu acest lucru avea să ducă la valul masiv de migrație.
Moldovenii au trecut de la viața într-o republică sovietică la viața într-un stat propriu. Țara a început să-și construiască propriile instituții, să-și adopte propriile legi și să-și decidă singură politica externă. Au apărut, de asemenea, armata națională, moneda și pașaportul moldovenesc. A fost începutul libertății, dar și al unei perioade dificile în care societatea trebuia să învețe să construiască un stat și o economie de la zero. Mai mult, independența a oferit oamenilor ceva ce nu aveau înainte: posibilitatea de a decide singuri în ce direcție să meargă țara și să-și creeze propriul viitor.
1992 – Războiul de pe Nistru
Dacă 1991 a fost anul în care Moldova și-a câștigat independența, atunci 1992 a fost anul în care oamenii au înțeles cât de dificil și fragil avea să fie începutul acestui nou stat. În martie 1992, Republica Moldova s-a confruntat cu un conflict armat pe malul Nistrului. Luptele dintre forțele constituționale ale Republicii Moldova și forțele separatiste din regiunea transnistreană, sprijinite de elemente ale fostei Armate a 14-a ruse, au durat câteva luni. Cele mai grele lupte s-au dus în zona Tighina (Bender). Potrivit datelor oficiale, conflictul s-a soldat cu peste 1.000 de morți și câteva mii de răniți, iar aproximativ o sută de mii de persoane au fost strămutate temporar.
Pe 21 iulie 1992 a fost semnat acordul de încetare a focului. Dar problema nu a dispărut. Regiunea transnistreană, care și-a proclamat propria „republică”, a rămas în afara controlului efectiv al autorităților constituționale de la Chișinău. De-a lungul anilor, regiunea a fost percepută ca o „gaură neagră” economică și a devenit un instrument de presiune al Rusiei asupra Chișinăului.
Rusia a oferit sprijin financiar, politic și energetic, contribuind la dependența tot mai mare a regiunii de Moscova. Regiunea a rămas însă și cu o prezență militară rusă. În partea stângă a Nistrului este staționat Grupul Operativ al Trupelor Ruse, succesorul fostei Armate a 14-a sovietice, a cărui retragere o cere în mod constant Chișinăul. Astfel, problema reintegrării țării a devenit una dintre cele mai dificile probleme politice ale Republicii Moldova.
În 2026, negocierile dintre Chișinău și Tiraspol continuă, iar autoritățile de la Chișinău vorbesc despre o soluționare pașnică, cu respectarea suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova.
1993 – Apare leul moldovenesc
La 29 noiembrie 1993, Republica Moldova a introdus leul moldovenesc, propria monedă națională. Leul a înlocuit cupoanele moldovenești, la un curs de 1 leu pentru 1.000 de cupoane. Primele bancnote au fost tipărite în străinătate, deoarece Moldova nu avea încă propria capacitate de tipărire a banilor. Bancnotele au fost concepute cu elemente care să exprime identitatea statului nou-independent. Pe ele apăreau Stema Republicii Moldova și chipul lui Ștefan cel Mare.
Pentru oamenii obișnuiți, însă, schimbarea a venit într-o perioadă foarte grea. În 1993, inflația era de 2.705,7%, ceea ce însemna că prețurile creșteau într-un ritm uriaș, iar banii își pierdeau rapid puterea de cumpărare. Pentru mulți oameni, siguranța financiară pe care o avuseseră înainte a dispărut. Nu era doar o schimbare de bancnote: se schimba felul în care oamenii își gestionau banii și își planificau viața.
Trecerea la leu nu a rezolvat peste noapte problemele economice, dar a pus bazele unui sistem monetar. În același timp, Moldova trebuia să-și construiască instituțiile și mecanismele unei economii de piață.
În anii următori, situația monetară a început treptat să se stabilizeze. Inflația a coborât de la 2.705,7% în 1993 la 104,6% în 1994 și 23,8% în 1995.
Pentru Moldova, leul a fost mai mult decât o bancnotă nouă. A fost unul dintre primele semne concrete că țara își construia propria economie, chiar dacă, pentru oamenii care trăiau acei ani, această schimbare a venit cu un preț foarte mare.
1998 – Programul Național „Pământ”
După independență, Moldova trebuia să decidă ce face cu agricultura moștenită din perioada sovietică. Oamenii încă lucrau în fostele colhozuri și sovhozuri, iar proprietatea asupra terenurilor agricole era în mare parte colectivă sau de stat.
Primele schimbări au fost testate în 1996, la gospodăria colectivă „Maiak” din raionul Nisporeni. Reforma a fost experimentată acolo pentru a vedea cum poate fi împărțită proprietatea colectivă. La sfârșitul lui 1996, experimentul a fost extins la alte 72 de gospodării agricole din 35 de regiuni ale țării. Experiența acumulată urma să stea la baza reformei naționale.
În martie 1998, Programul Național „Pământ” a intrat în etapa națională. Președintele Petru Lucinschi l-a lansat la Chișinău, în fața a aproximativ 1.500 de directori de ferme, primari și reprezentanți ai administrației. Obiectivul era ambițios: destrămarea fostelor gospodării colective și de stat și trecerea terenurilor și a proprietății agricole către noii proprietari.
Reforma s-a desfășurat cu sprijin tehnic și financiar din partea SUA, prin USAID, și cu implicarea Băncii Mondiale. Până în 2000, aproximativ 950.000 de persoane dobândiseră drepturi de proprietate, iar aproape 1,2 milioane de titluri funciare erau înregistrate în cadastru.
Dar a primi pământ nu însemna automat că aveai și cu ce să-l lucrezi. Mulți proprietari nu aveau utilaje, bani sau acces la credite. Terenurile au fost fragmentate în parcele, iar mulți oameni au ales să le dea în arendă agricultorilor care aveau posibilitatea să le lucreze.
Dar, dincolo de cifre cea mai importantă schimbare a fost una simplă: pentru prima dată după decenii, oamenii aveau un document care le spunea că o bucată de pământ este a lor.
2001 – Comuniștii revin la putere
La alegerile parlamentare din 2001, moldovenii au votat masiv pentru Partidul Comuniștilor. PCRM a obținut 71 din cele 101 mandate din Parlament, iar Vladimir Voronin a fost ales președintele țării. Pentru o societate obosită de instabilitatea anilor ’90, dar mai ales după criza din 1998, comuniștii veneau cu promisiunea de a face ordine și stabilitate.
În primii ani ai guvernării comuniste, situația economică a început să se îmbunătățească. Între 2001 și 2004, salariile și pensiile au crescut, iar sărăcia s-a redus semnificativ. FMI arată că rata sărăciei a coborât de la 54,6% în 2001 la 26,5% în 2004.
Dar această schimbare nu însemna că Moldova devenea o țară prosperă. O parte importantă a veniturilor gospodăriilor venea din banii moldovenilor plecați peste hotare, mai ales în Rusia, și trimiși acasă. Remitențele au devenit o sursă importantă de venit atât pentru familii, cât și pentru economie. Până în 2008, forța de muncă din Moldova se redusese puternic, iar FMI estima că până la 40% din forța de muncă lucra peste hotare.
În timpul guvernării comuniste, politica a început să intre tot mai mult în viața de zi cu zi. În 2002, mii de oameni au ieșit în stradă după ce guvernarea a propus extinderea folosirii limbii ruse în școli și acordarea unui statut oficial limbii ruse. Au fost una dintre primele confruntări mari dintre societatea civilă și noua putere. În cele din urmă, guvernarea a renunțat la aceste propuneri. În acei ani, discuțiile despre limbă, identitate, Rusia și apropierea de Europa au devenit tot mai puternice.
Până în 2009, Moldova era deja o altă țară decât în 2001: chiar dacă oamenii câștigau mai mult decât în anii 90, dar tot mai multe familii depindeau de banii celor plecați peste hotare. Criza economică din 2009 a lovit puternic, iar PIB-ul a scăzut cu aproximativ 6%.
Astfel, în mai puțin de un deceniu, Moldova a ieșit din sărăcia extremă a anilor ’90, dar a plătit pentru această schimbare printr-o migrație masivă.
Anii 2000 – Migrarea peste hotare a moldovenilor
Criza financiară din Rusia din 1998 a lovit puternic și Moldova, care avea relații economice strânse cu Rusia. În 1999 rata sărăciei a depășit 70%. Pentru multe familii, plecarea peste hotare începea să fie o soluție.
Fenomenul a crescut rapid în următorii ani: la finele anului 1999,, datele oficiale arătau că aproximativ 114.000 de persoane lucrau peste hotare. În 2004 numărul a crescut la aproximativ 367.000,ceea ce reprezenta aproximativ un sfert din populația economic activă. Un studiu realizat în 2005 estima însă un număr și mai mare: aproximativ 571.000 de persoane, dintre care circa 399.000 lucrau efectiv peste hotare, iar aproximativ 171.000 se aflau temporar în Republica Moldova, după ce lucraseră anterior în străinătate și intenționau să plece din nou.
În același timp, banii trimiși de moldovenii plecați au început să conteze enorm pentru economia țării. Remitențele au crescut de la aproximativ 179 de milioane de dolari în 2000 la 487 de milioane în 2003, 705 milioane în 2004, acestea reprezentau aproape 27% din PIB-ul Moldovei. În 20077 remitențele însumau aproximativ 1,2 miliarde de dolari Pentru familii, banii erau folosiți în primul rând pentru mâncare și alte cheltuieli zilnice, dar și pentru case, educația copiilor și economii.
Dar migrația a avut consecințe directe asupra vieții de familie. În anul școlar 2004–2005, aproximativ 23.000 de copii erau estimați ca fiind rămași fără ambii părinți, plecați la muncă peste hotare. Aceștia erau, în multe cazuri, îngrijiți de bunici, alte rude sau frați mai mari.
Migrația a schimbat astfel Moldova. A ajutat sute de mii de familii să trăiască mai bine, dar a golit în același timp multe sate și a despărțit familii. Plecarea peste hotare, începută pentru mulți ca o soluție temporară la sărăcie și lipsa locurilor de muncă, a devenit treptat un mod de viață.
2009 – Protestele din aprilie
Alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, câștigate de Partidul Comuniștilor, au declanșat o criză politică. După anunțarea rezultatelor, mii de oameni, în special tineri, au ieșit în stradă la Chișinău, contestând rezultatele și acuzând nereguli electorale.
Pe 7 aprilie, protestele au degenerat în violențe. Clădirile Parlamentului și Președinției au fost atacate și incendiate, iar autoritățile au intervenit. Au urmat sute de rețineri.
Criza politică a continuat. Alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009 au schimbat raportul de forțe din Parlament: comuniștii au rămas cel mai mare partid, dar nu au mai avut suficiente mandate pentru a forma singuri guvernul. Partidele de opoziție au format ulterior Alianța pentru Integrare Europeană, iar orientarea europeană a devenit tot mai importantă în politica țării.
Pentru oamenii obișnuiți, iarăși, viața nu s-a schimbat peste noapte. Salariile nu au crescut brusc, migrația nu s-a oprit, iar problemele economice nu au dispărut. Schimbarea a fost mai ales politică și socială: oamenii au văzut că pot ieși în stradă, pot contesta puterea și pot cere alegeri corecte și mai multă libertate.
Pentru mulți dintre tinerii care au fost atunci în stradă, 7 aprilie a rămas momentul în care au simțit pentru prima dată că și vocea lor poate conta în politica Moldovei.
2014 – Moldovenii pot călători fără viză în Europa
În 2014, Moldova a îndeplinit toate condițiile cerute de Uniunea Europeană pentru liberalizarea vizelor, iar din 28 aprilie 2014, moldovenii cu pașapoarte biometrice au putut călători fără viză pentru șederi scurte în spațiul Schengen. Moldova a fost prima țară din Parteneriatul Estic care a obținut acest regim.
Pentru a ajunge aici, Moldova a trebuit să îndeplinească o serie de condiții privind securitatea documentelor, controlul frontierelor, migrația, combaterea criminalității și funcționarea instituțiilor. Nu a fost, așadar, doar o decizie politică a UE, ci rezultatul unui proces de reforme pe care Moldova trebuia să-l ducă la capăt. De fapt, în același an, apropierea de UE a făcut un pas și mai important: la 27 iunie 2014, Republica Moldova a semnat Acordul de Asociere cu
Uniunea Europeană, care a creat un nou cadru pentru relațiile politice și economice dintre Moldova și UE.
Liberalizarea vizelor a reprezentat, astfel, unul dintre cele mai vizibile rezultate ale politicii externe pro-europene. Cifrele arată cât de importantă a fost schimbarea. În 2014, aproximativ 158.000 de moldoveni au călătorit în spațiul Schengen, iar până în 2019, numărul anual ajunsese la aproape 891.000. Datele din aprilie 2026 arată că peste 2,7 milioane de cetățeni moldoveni beneficiaseră de regimul fără vize și efectuaseră aproape 21 de milioane de călătorii în UE.
Impactul nu a fost doar asupra călătoriilor. Regimul fără vize a făcut mai ușoare legăturile dintre familiile din Moldova și diaspora, contactele culturale și sociale, dar și anumite relații de afaceri.
2014 – „Furtul miliardului”
În 2014, Republica Moldova a trecut prin una dintre cele mai mari fraude din istoria sa. În perioada 2012–2014, prin Banca de Economii, Banca Socială și Unibank au fost derulate operațiuni frauduloase în urma cărora din sistemul bancar au dispărut bani în valoare de până la 1 miliard de dolari. Cele trei bănci au ajuns în insolvență la sfârșitul anului 2014.
Banii au fost mutați printr-o rețea complicată de companii și conturi din mai multe țări, ceea ce a făcut dificilă urmărirea lor. Miliardul nu a fost recuperat. Recuperarea banilor rămâne un proces de durată, iar autoritățile continuă să urmărească active și bani prin instanțe și în alte țări.
Criza bancară a afectat întreaga economie: leul s-a depreciat, rezervele valutare ale țării au scăzut, iar statul a intervenit pentru a stabiliza cele trei bănci. Costurile fraudei au ajuns, în cele din urmă, să fie suportate într-o mare măsură de stat și, indirect, de cetățeni.
Dar „furtul miliardului” nu a însemnat doar o pierdere financiară. A afectat profund încrederea oamenilor în instituțiile statului, în bănci și în clasa politică. Mulți cetățeni au ajuns să se întrebe cum a fost posibil ca o asemenea sumă să dispară din sistemul bancar fără ca autoritățile să oprească frauda la timp.
De aceea, „furtul miliardului” a rămas în memoria oamenilor ca un simbol al corupției și al eșecului instituțiilor de a proteja banii cetățenilor.
2020 – Maia Sandu devine președinta Republicii Moldova
La 15 noiembrie 2020, Maia Sandu a câștigat alegerile prezidențiale, iar la 24 decembrie a fost învestită în funcția de președinte al Republicii Moldova. Ea a devenit prima femeie aleasă președinte al țării.
Victoria Maiei Sandu a venit într-o perioadă în care mulți oameni erau nemulțumiți de corupție, sărăcie și de felul în care erau conduse instituțiile statului. Pentru o parte a societății, votul a fost o modalitate de a cere schimbarea clasei politice și a modului în care era administrată țara. Alegerile au fost marcate de o mobilizare puternică a cetățenilor, în special a diasporei.
Odată ajunsă președintă, Maia Sandu a pus apropierea de Uniunea Europeană printre principalele obiective ale mandatului său. În același timp, a susținut combaterea corupției, reformarea justiției și a instituțiilor statului. Un pas important a fost făcut la 3 martie 2022, când Republica Moldova a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană. În iunie 2022, țara a primit statutul de candidat, iar la 25 iunie 2024 au început oficial negocierile de aderare. După realegerea sa în 2024, Maia Sandu a declarat că obiectivul de aderare la Uniunea Europeană până în 2030 a rămas una dintre principalele direcții ale țării.
Pentru oameni simpli a fost o perioadă cu două fețe: pe de o parte, unele venituri au crescut și au fost făcute investiții în infrastructură, iar pe de altă parte, oamenii s-au confruntat cu inflație, scumpiri, criza energetică și efectele războiului din Ucraina. Toate aceste probleme au pus presiune asupra familiilor și asupra economiei Republicii Moldova.
Perioada de după 2020 nu a rezolvat toate problemele Republicii Moldova și nu a fost lipsită de dificultăți. Totuși, ea a schimbat direcția politică a țării. Pentru Moldova, următorii ani vor arăta dacă obiectivul de a deveni membră a Uniunii Europene până în 2030 poate fi transformat în realitate.
