Cu câteva secunde înainte de a sări din avion sau de a te desprinde de pământ cu o parapantă, corpul îți transmite un semnal clar: pericol! Simți cum îți crește pulsul, mușchii se încordează iar creierul activează mecanisme menite să te protejeze. Este instinctul de supraviețuire, reacția care ne ajută să evităm riscurile sau să rămânem în siguranță și totuși o mulțime de oameni aleg să facă contrariul. Își pun hamul și se ridică cu parapanta deasupra dealurilor, traversează pe jos distanțe pe care unii le-ar evita chiar și cu mașina, aleargă zeci de kilometri depășindu-și orice limită fizică și nu se opresc, nu-i oprește nici autoconservarea. De ce fac asta? Este vorba doar de adrenalină sau există ceva mai profund în spatele nevoii de a testa limitele corpului și ale minții?
Când alergarea devine o formă de autocunoaștere
Nelly Gâștemulte a început să alerge în 2016. Pe atunci, un prieten i-a spus că alergarea o va ajuta să scape de stresul cotidian. Câțiva ani mai târziu, în timpul pandemiei, s-a convins și ea de acest lucru. „Alergările de dimineață într-adevăr mă ajutau să scap de stresul pe care l-am avut toți atunci”, spune ea.
Ceea ce a început cu un cerc în jurul lacului Valea Morilor s-a transformat treptat într-o pasiune pentru cursele de anduranță. Astăzi Nelly se pregătește pentru una dintre cele mai dificile competiții de ultramaraton din lume, Ultra Trail du Mont Blanc, unde va alerga aproximativ 170 km pe trasee montane. Nelly susține că ultramaratoanele sunt mai mult decât performanță sportivă.
„Probabil în cursele de anduranță un om se caută pe sine. Își caută limitele, se autocunoaște, realizează de ce este în stare”, adaugă ea.
Când adrenalina umple un gol interior
Pentru alții, experiențele intense nu țin de performanță sau de autocunoaștere, ci mai degrabă de nevoia de a simți ceva într-o perioadă dificilă a vieții. Așa își amintește Anastasia Slacfenco de perioada în care căuta constant adrenalină.
„Eram într-o perioadă foarte depresivă, cu stări de anxietate și lipsa de dorință de a trăi, de a face ceva. Efectiv mă impuneam să ies din casă și să mă întâlnesc cu prietenii.”
Pe atunci, Anastasia sărise cu parașuta și practicase rope jumpingul. Acum, privind în urmă, spune că nu căuta neapărat riscul în sine, ci emoțiile pe care acesta i le oferea.
„O perioadă îndelungată am fost în căutare de adrenalină”, adaugă ea.
După ce a devenit mamă, relația ei cu pericolul s-a schimbat radical. Anastasia presupune că, odată cu apariția copilului, instinctul său de supraviețuire s-a intensificat.
„Atunci nu țineam atât de mult la viața mea și nu aveam atâtea responsabilități, acum am un copil și nu pot să-mi pun viața în pericol. Chiar dacă știu ca săritura cu parașuta e foarte sigură, nu aș mai păși în gol.”
Deși vorbim adesea despre instinctul de supraviețuire ca despre o forță care ne împiedică să ne asumăm riscuri, psihologa Ana Niculăeș spune că lucrurile sunt mai nuanțate și că instinctul de supraviețuire funcționează, dar este modulat de alte sisteme psihologice și biologice.
„Practicanții antrenați nu percep situația ca pe un pericol, ci ca pe provocare controlată.”
Astfel spus, ceea ce pentru un începător poate părea înfricoșător, pentru cineva cu experiență devine o activitate familiară.
Aceleași experiențe, motivații diferite
La prima vedere experiențele trăite de Nelly și Anastasia par să aibă puține lucruri în comun. Una vorbește de autocunoaștere și disciplină, cealaltă despre depresie și căutarea unor emoții puternice. Trăirile atât de diferite, psihologa le explică prin faptul că același comportament poate avea funcții psihologice complet diferite. Uneori sporturile extreme pot reprezenta „o ancorare în corp și prezent pentru cineva care se luptă cu detașarea emoțională și care descoperă că riscul îl readuce în corp”, alteori “o formă de disociere activă pentru cineva care caută să iasă din sine, să reducă durerea psihologică prin supraactivare fiziologică” explică specialista.
Visul de a zbura
Dacă pentru Anastasia experiențele intense au apărut într-o perioadă de depresie și anxietate, pentru Sergiu Juncu, fondatorul unui aeroclub, instructor și pilot, zborul a însemnat de la început altceva. Avea 19 ani când a descoperit că în Republica Moldova se poate zbura cu deltaplanul și motodeltaplanul.
„Credeam că nu există așa ceva în Moldova și a fost șocant când am descoperit că se zboară”, își amintește acesta.
Iar prima experiență i-a schimbat radical percepția despre zbor.
„Am simțit că vreau să repet experiența și tot așa până a ajuns să fie o dependență pentru că mă simt liber, diferit de restul și de fiecare dată unic ca stare de spirit.”
Astăzi, pe lângă faptul că zboară, îi însoțește și pe alții în această experiență, iar din cele observate de el, nu toți cei care zboară cu parapanta caută adrenalină.
„Adrenalina o simt doar cei care au frică sau nu au încredere în pilot, deci simt pericol. În alte cazuri este mai mult despre visul lui Da Vinci, noi, oamenii care nu suntem născuți ca să zburăm, tindem să ne simțim ca pasărea în zbor.”
Există dependență de adrenalină?
Deși Sergiu spune că a ajuns să fie dependent, psihologa Ana Niculăeș explică faptul că nici DSM-5, manualul de diagnostic folosit de specialiști în sănătate mintală, nici clasificarea internațională a bolilor ICD-11, nu recunosc oficial dependența de adrenalină ca diagnostic distinct, însă pot apărea mecanisme asemănătoare unei dependențe comportamentale.
„Cercetătorii vorbesc despre toleranță, nevoia de stimuli tot mai intenși pentru a obține același efect, despre o stare de gol sau iritabilitate atunci când activitatea lipsește și despre continuarea comportamentului în ciuda unor consecințe negative”, explică specialista.
Adică ceea ce la început înseamnă un salt cu parașuta sau o cursă de anduranță poate să nu mai fie suficient peste un timp, astfel unele persoane ajung să caute provocări noi pentru a retrăi aceeași intensitate a experienței.
Dincolo de adrenalină
În cazul lui Nelly, fiecare obiectiv atins a fost urmat de unul și mai ambițios. După primul maraton și-a propus să alerge 100 de kilometri. După ce a reușit, a început să se pregătească pentru una dintre cele mai dificile curse de anduranță din lume. Pentru ea însă, această escaladare nu este despre căutarea unei senzații tot mai puternice, dar despre descoperirea propriilor limite.
„Înainte de alergare, eram timidă, neîncrezătoare, prea cuminte. Acum sunt hotărâtă, încrezătoare, aproape neînfricată. Nu mă tem de proiecte mari, mă descurc cu mai multe sarcini simultan.”, spune ea.
Pentru unii, astfel de experiențe sunt despre libertatea de a zbura, pentru alții despre autocunoaștere, disciplină sau sentimentul că pot mai mult decât credeau. Unora le dă senzația de prezență, altora o încercare de evadare măcar pentru câteva clipe din propriile gânduri. Aceeași cursă de 100 de kilometri, același salt cu parașuta sau același zbor cu parapanta pot ascunde motivații complet diferite, iar pentru unii nu mai contează atât de mult ce i-a motivat să o facă, ci ceea ce le-a oferit această experiență.
