Acest articol s-a născut în tandem cu cel în care am vorbit cu cinci femei despre cum e să fii îngrijitorul principal al copiilor, ce schimbări de convingeri le-a adus maternitatea și cum jonglează cu conflictele interioare legate de carieră.
Mi-am propus să aflu cum se simte paternitatea de partea cealaltă în câteva familii în care, planificat sau nu neapărat, soția a luat o pauză de câțiva ani de la carieră, îngrijește copiii, iar soțul a devenit principala sau singura sursă de venit pentru familie.
Cum se simte când, pe de o parte, vrei să petreci cât mai mult timp cu copiii tăi și nu vrei să pierzi momentele importante din primii lor ani de viață, iar, pe de altă parte, trăiești cu presiuni financiare constante?
Am discutat cu șase tați, unii lucrează în IT, alții în sistemul public, unii au un copil, alții doi, dar aproape toți au vorbit despre aceeași tensiune, sentimentul că sunt împărțiți permanent între două locuri încare ar trebui să fie prezenți în același timp.
Lansăm această discuție în ajunul Zilei Naționale a Taților, care în Republica Moldova este marcată în a doua duminică a lunii iunie, în speranța că ea va fi urmată de alte discuții cu perspective ale taților, necesare în spațiul public.
Un conflict care nu are un vârf. Îl trăiești zilnic.
I-am întrebat pe fiecare când simt cel mai puternic tensiunea dintre rolul de tată și cel de susținător financiar. „Pentru mine, conflictul ăsta nu are un singur moment de vârf, ci e o tensiune zilnică, mereu prezentă”, spune Nicolae, dezvoltator software și tatăl unui băiat de doi ani. „Lucrez de acasă, biroul meu e aranjat chiar în dormitor, cu ușa închisă în orele de program. Și de multe ori copilul vine și bate la ușă, vrea să mă joc cu el, vrea în brațe, vrea pur și simplu să fiu acolo, iar eu sunt prins într-un apel lung, cu echipa sau cu un client. A durat destul de mult până a înțeles că tata trebuie să vorbească și că poate veni la el după ce termină.”
Cel mai greu, recunoaște, e plânsul. „Cu fiecare plânset simt nevoia să mă ridic și să merg la el, dar, dacă o fac, după ce mă întorc la lucru îmi ia foarte mult timp să mă reconcentrez și uneori nu mai reușesc deloc în ziua aceea. Practic, trăiesc constant la limita dintre «trebuie să fiu prezent profesional» și «trebuie să fiu prezent ca tată», și niciuna dintre cele două nu cedează ușor”, adaugă el.
Alexandru, programator care lucrează remote din Portugalia, tatăl unei fete de șapte ani, mi-a povestit o istorie care l-a marcat. „Îmi amintesc o situație în care, exact când mă pregăteam să merg să-mi iau fiica de la școală, a apărut o problemă urgentă la muncă. Serviciile web deveniseră inaccesibile, iar rolul meu cerea atenție imediată. Am ales să merg după copil. Decizia în sine a fost simplă, mai greu a fost după aceea, când am văzut dezamăgirea de pe fața fiicei mele, ea se aștepta, ca de obicei, să mergem în parc după școală. Atunci am simțit foarte clar că uneori nu alegi între muncă și copil o singură dată, ci încerci să fii prezent în ambele locuri, cu costuri emoționale de ambele părți”, povestește el.
Momente care nu se mai întorc
Mihai este angajat al Departamentului Penitenciare, lucrează part time și la un depozit și este tatăl unui băiat de patru ani și al unei fete de un an. Turele lui la penitenciar durează 24 de ore. „Am pierdut două matinee ale fetiței de la grădiniță. Am fost foarte dezamăgit, pentru că mi-am promis din ziua în care am decis că ne vom căsători că nu voi pierde niciun eveniment important din viața viitorilor noștri copii. Băiatul a început să meargă acum trei săptămâni, iar eu am văzut acest moment pe video. Când fiica mea a început să vorbească, niciodată nu eram de față când spunea un cuvânt nou. Mă anunța soția ce cuvinte noi a început să zică și le auzeam și eu în seara aceea sau a doua zi.”
Felipe este brazilian, tatăl unui bebeluș de patru luni, e căsătorit cu o moldoveancă și sunt stabiliți în Germania. A studiat româna, așa că am discutat în română.
„A fost o perioadă în care mama Dianei a fost la noi să ne ajute, iar eu stăteam mai mult la muncă și aveam senzația foarte prezentă că mă îndepărtez de copil. La vremea aceea, Leo începea să zâmbească la oamenii cunoscuți, iar la sfârșitul zilei de lucru, când ajungeam acasă, observam că la mine nu prea reacționează. Acum, fiind prezent acasă jumătate de zi de două ori pe săptămână, avem o relație foarte strânsă, dar am devenit foarte conștient cât de repede ne putem deconecta. Mai degrabă îmi fac griji cum vom păstra conexiunea odată ce el va merge la grădiniță și eu mă voi întoarce la lucru 100%”, povestește el.
Pentru Alexandru, conștientizarea asta a venit din partea soției sale. „Când am devenit părinți, viața noastră s-a schimbat peste noapte. Dormeam puțin și aveam impresia că perioada asta va trece, că Eva va deveni mai independentă și că vom recupera mai târziu timp pentru noi. Soția mea m-a pus atunci în fața unui adevăr pe care nu îl conștientizasem: momentele acestea nu se recuperează. Dacă nu ești prezent acum, când copilul are nevoie de tine, nu poți construi aceeași conexiune mai târziu. Așa că am pus proiectele personale pe pauză și ne-am concentrat pe ce conta cel mai mult: să fim prezenți în viața Evei. E una dintre deciziile pentru care mă bucur enorm”, mărturisește el.
Nicolae, la rândul lui, găsește o consolare în faptul că lucrează de acasă. „Sincer, nu simt că am ratat momente din viața copilului meu. Am fost mereu în preajma lui, chiar dacă fizic eram cu ușa închisă. E o consolare reală faptul că, indiferent de cât de greu e conflictul zilnic dintre muncă și prezență, cel puțin sunt acolo, în casă, la un perete distanță, nu plecat ore în șir”, spune acesta.
„Nu am voie să obosesc”
Alexandru a împărtășit experiența sa de burnout. „Simt o presiune constantă, care a devenit tot mai mare în ultimii ani. Sunt aproape tot timpul într-un fel de alertă, caut noi surse de venit, ca să reduc riscul de a depinde de una singură. Dar asta îmi consumă enorm din energie, uneori în detrimentul relației cu copilul și cu soția. Am făcut cunoștință cu burnout-ul înainte să știu cum se numește. Cred că asta vine și din ideea tradițională că bărbatul trebuie să fie cel care asigură veniturile, «providerul». Când știi că întreaga familie depinde de venitul tău, ajungi ușor să tratezi odihna ca pe un moft, deși e esențială. În timp, am înțeles că, dacă ignor complet oboseala, nu devin mai puternic, ci mai puțin prezent pentru cei de acasă. Ar fi mult mai ușor dacă n-ar exista această presiune de a fi singura sursă de venit”.
Eugen, IT-ist și în curând tată a două fete, una de patru ani, a doua așteptată în august a trăit asta în nopțile de dinaintea unei posibile concedieri. „La jobul precedent erau constant concedieri și era o perioadă foarte stresantă. Aveam o ipotecă încă neachitată, iar gândul că aș putea rămâne fără job, într-o piață nu prea bogată în poziții noi pentru profesia mea, mă înfricoșa. Aveam momente când nu puteam dormi până la 3–4 noaptea. Încercam să fac planuri ca să minimizez impactul, mă gândeam în ce domeniu m-aș putea reprofila”, spune el.
Și Mihai a mărturisit că asta e cea mai mare provocare a sa de când a devenit tată. „De când s-au scumpit utilitățile, a crescut rata la bancă și s-a scumpit tot, recunosc că sunt într-un stres continuu. Mă gândesc uneori că ar fi o idee bună să las al doilea loc de muncă, dar atunci nu am reuși să ne plătim toate cheltuielile. Mi-e frică că fiica mea va dori să meargă la o activitate sportivă sau artistică mai scumpă și noi pur și simplu nu ne-o vom permite. Mi-e frică să nu se strice mașina, pentru că fiecare vizită la service ne forțează să tăiem alte cheltuieli importante”, completează acesta.
Și Nicolae mi-a zis că nu își permite luxul să se întrebe dacă e obosit. „De când soția a intrat în concediu de maternitate, mi-am interzis complet luxul de a mă simți obosit. Nu îmi permit să rămân fără job. Am avut o experiență, acum doi ani, când am stat o lună fără job, a fost o lecție dură. Mă gândesc permanent la «ceva suplimentar», un proiect propriu, freelance. Doar că orice lucru suplimentar cere timp suplimentar, iar după programul curent rămâi fără energie. Rareori, foarte rar, mai continui după ora 23:00, când copilul a adormit deja.”
Mircea e tatăl unei fetițe de doi ani și un băiețel de un an și are și el două locuri de muncă. „Presiunea financiară e uriașă, pentru că apar o groază de lucruri neprevăzute și cheltuieli noi. Și da, nu am voie săobosesc, dar asta e sabia mea cu două tăișuri. Am discutat-o la terapie și am făcut pace cu ea. Nu vreau să-mi dezamăgesc familia”, mărturisește el.
Prezent fizic, absent mental
Poți fi în aceeași încăpere cu copilul tău și, totuși, departe. Despre dilema asta au menționat câțiva dintre tații cu care am discutat.
„Mă surprind des că, atunci când «găsesc» puțin timp liber, primul impuls e să iau laptopul și să lucrez”, spune Alexandru. „De exemplu, în timpul orelor de dans, înot sau arte plastice ale Evei, când o aștept în mașină. Sau acasă, când stăm pe canapea și ne uităm la un film. Fizic sunt acolo, dar mental sunt încă în muncă. Încerc acum să delimitez mai clar timpul cu familia, să fac acel switch mental și să fiu acolocu adevărat.”
Felipe spune că prioritizează copilul, dar își face griji dacă nu cumva asta îl va lăsa în urmă pe plan profesional. „Nu mă gândesc că nu am voie să obosesc pentru că, de când s-a născut Leo, sunt obosit continuu”, adaugă el zâmbind.
Ce înseamnă un „tată bun” și cât de diferiți se simt de propriul tată
I-am rugat pe toți să definească „tatăl bun” și să-l compare cu modelul din care vin. „Pentru mine, tată bun înseamnă în primul rând prezență, să-i ofer timpul meu, nu doar resursele”, spune Nicolae. „Să-i fiu prieten, nu doar autoritate. Să-l îmbrățișez când simte nevoia, fără să fac din asta un moment programat”, adaugă el.
Pentru Alexandru, definiția se construiește în opoziție cu rușinea care i-a rămas din copilărie. „Am crescut într-un mediu în care nu prea aveai voie să deschizi gura în fața autorității. Când făceam câte o boacănă, tatăl meu nu mă pedepsea fizic, dar îmi spunea câteva cuvinte, în privat, care mă făceau să intru în pământ de rușine. Uneori simțeam că aș fi preferat să fiu lovit decât să simt rușinea aceea și o parte din apăsarea asta o simt și azi. Pentru mine, să fiu un tată bun înseamnă ca Eva să simtă că poate veni la mine cu orice. Există limite, dar vreau ca autoritatea mea să nu îi închidă vocea. Nu îmi iese perfect, mai am derapaje. Dar am învățat să-mi cer scuze, să spun concret unde am greșit și ce încerc să schimb”, povestește el.
„Eu am avut un tată violent și alcoolic, așa că aș avea toate motivele să mă simt un tată mai bun. Dar nu vreau să mă compar cu el. Nu sunt la fel de prezent cu copiii precum speram, iar asta îmi aduce multă vinovăție. Familiei mele nu îi lipsește necesarul, din punctul ăsta de vedere simt că mă descurc. Dar mi-ar fi plăcut să fiu mai mult acasă și să-i dau soției mai mult timp pentru pasiunile ei”, spune Mihai.
Felipe spune că pentru el un tată bun e cel care își învață copilul să afle ce vrea de la viață și cum să trăiască în armonie cu valorile lui. „Tatăl meu, în schimb, crede că un tată bun își crește un copil de succes, într-un mod mai convențional. Până la urmă, amândoi credem că un tată bun crește un copil care va fi fericit. Diferența e unde vedem sursa fericirii: în interior sau în exterior”, completează el. „A fi un tată bun nu înseamnă doar să aduc suport financiar. Trebuie să fii prezent și fizic prin jocuri, plimbări în parc, dar și emoțional, să poți înțelege prin ce trece copilul tău și să-l ajuți în perioadele mai grele”, spune Eugen.
Iar Mircea o spune, glumind, că a fi tată bun înseamnă, uneori, să-ți muști limba. „Când vrea să facă ceva în care se pune în pericol, când se cațără undeva, încerc să-mi mușc limba și să nu-i tai bucuria și curiozitatea. Asta mi se pare a fi un tată bun, să-l lași pe copil să facă lucruri, chiar dacă știi că poate va cădea — fără să-l pui, desigur, în riscul de a păți ceva grav. Diferența o face vârsta. E amuzant că tatăl meu încă are remarci de genul «dar tu, când erai mic, făceai cutare», iar eu îl corectez: «tată, pe mine m-ați luat din sat la patru-cinci ani».”
Tăcerea taților
Un alt fir roșu care a legat majoritatea discuțiilor pe care le-am avut cu acești șase bărbați e legat de experiențele personale din paternitate care rămân neîmpărtășite.
„Sincer, nu discut cu nimeni despre multe dintre lucrurile astea”, spune Nicolae. „Sunt multe gânduri care mă macină, multe oboseli pe care le țin pentru mine”, adaugă el.
„Vorbesc mai mult cu soția, simt înțelegere din partea ei. La locul meu de muncă principal sunt mulți bărbați cu copii mici, dar nimeni nu vorbește despre copiii lor, parcă se rușinează. Uneori îi întreb cum au petrecut duminica și îmi zic: «da’ cum? Cu copiii». Parcă nu vor să povestească mai mult și din cauza asta nici eu nu mă deschid prea tare”, explică Mihai.
Eugen recunoaște și el că discuțiile rămân la suprafață. „Din păcate, nu discut provocările paternității cu nimeni. Sunt persoane cu care vorbesc despre cum e să crești un copil ca tată, dar discuțiile sunt superficiale. Cel mai des vorbesc cu soția.”
Mircea spune că se ferește de cei care judecă: „Nu discut, mai degrabă ascult și încerc să învăț de la alții. Pentru că lumea critică: de ce nu faci x, y sau z. Nu mă străduiesc să le explic că ce merge la tine nu înseamnă că merge și la mine. Mă refer la oamenii care îți vorbesc din poziția «eu știu, tu nu». Dacă o spun într-un mod elevat, sunt deschis”, completează acesta.
Singurul care a găsit un spațiu cât de cât funcțional e Felipe și tot prin filtrul experienței comune. „Discut cu prieteni care au avut copii înaintea mea. Unii dintre ei au trecut prin niște povești de groază și, de când am și eu copilul meu, pot să-i înțeleg mai bine și simt reciproc că sunt înțeles de ei”.
„Mi-ar plăcea să fie mai normal ca tații să vorbească deschis despre provocările, fricile și presiunile prin care trec fără judecată, fără competiție și fără sentimentul că asta te face un tată mai slab”, adaugă Alexandru.
