Printre ramurile copacilor, în spatele unor arbuști proaspăt tunși, se observă o casă de cultură cu ușile închise, abandonată, unde doar mozaicul colorat de pe fațadă îți mai atrage privirile. 
În 2022, în mediul online a apărut o serie de reportaje în care se povestea despre starea deplorabilă în care a ajuns casa de cultură din satul Măcărești, Ungheni. Imaginile prezentau o realitate sumbră a ceea ce cândva a fost una dintre cele mai mari case de cultură din raion. Din cauza deteriorărilor severe din interiorul clădirii, aceasta a fost închisă pentru publicul larg încă în 2005.
Dar ce s-a schimbat după atâția ani? Aceasta a fost întrebarea cu care m-am îndreptat spre Măcărești, la casa de cultură care privește abătută spre Prut.
„Amfiteatrul” sovieticilor
Un drum șerpuitor se reliefează pe iarba bătătorită de mașinile de lucru ale celor care schimbă cablurile electrice prin zonă sau de jurnaliștii, care „vin mai des la casa de cultură decât localnicii”, glumește o femeie de la primărie.
În față se înalță o clădire cu două niveluri, construită în 1972. Pe fațada sa sunt mozaicuri colorate și bine păstrate. Acestea au fost create la începutul anilor ’70 de către doi artiști aduși din Rusia, pentru a-și realiza lucrarea de licență pe pereții gri ai casei de cultură.
„În timp ce la primul etaj era sala de cinema, iar la parter discoteca, la etajul doi se aduna toată administrația colhozului de atunci, «Rodina»”, ne povestește Sergiu Manciu, primarul localității. Potrivit lui, în acea perioadă muzica era dată la maximum în fiecare seară, iar toate luminile luceau ca niște proiectoare.
„Era un spectacol de lux pentru românii conduși de Ceaușescu, de parcă ar fi spus: «Uitați-vă cât de bine trăim noi, în timp ce voi, inamicii noștri, stați în beznă și sărăcie». În realitate însă, colhozul era milionar numai pe hârtie, iar oamenii din localitate care munceau din greu, primeau salarii o dată la jumătate de an”, își amintește edilul.
Deși, din depărtare, pare curtea unui conac, scările care duc spre acesta sunt grav avariate. Bucățile de cotileț se desprind, fără urmă de liant. Scările arată ca o tablă de șah cu piese împrăștiate de mâna unui copil. „Așa se construia pe atunci. Cu greu găseai materiale de construcție în magazine, de aceea oamenii mai luau și câte puțin nisip sau ciment acasă, iar rezultatele acelei hoții din perioada sovietică sunt construcțiile care se prăbușesc peste câteva decenii”, ne spune Mihai.
Bărbatul lucrează ca paznic la casa de cultură. „De șase ani lucrez aici, dar nu mai am ce păzi… Mătur în fiecare săptămână tencuiala de pe jos, dar ea nu se mai oprește să cadă”, suspină el. Își amintește că anume aici s-a întâlnit cu prima lui soție. De fapt, spune el, acesta era locul unde mulți tineri din sat și-au găsit perechea. „Dar au plecat și oamenii din sat, iar acum cad și scările”, spune acesta, cu un sentiment acut de neputință.
Cioburi sub picioare
În schimb, fațada casei de cultură pare că nu a fost afectată de timp. Mozaicul rămâne aproape intact. Doar câteva piese au fost date jos de intemperii. Însă, interiorul clădirii a avut mult de suferit din cauza ploilor care au reușit să se prelingă prin tavan, pe pereți și să umfle podeaua. Abia în 2013, consiliul raional a alocat bani pentru schimbarea acoperișului, apoi și pentru schimbarea ferestrelor. Însă degradarea clădirii a continuat.
Sub picioare se aud cioburile de sticlă, bucățile de lemn și resturile de carton pe care pășim. De pe pereți se desprinde materialul de izolare fonică din sala în care cândva aveau loc proiecții de film. Casa de cultură pare că vrea să-și scoată hainele, ca într-un acces de sufocare.
„Poate vă pare o urgie, dar ea are temelia bună”, încearcă să ne liniștească uimirea primarul, în timp ce calcă cu atenție pe podeaua care arată ca ruinele de la Roma. Au rămas doar micii piloni pe care se sprijinea cândva podeaua de lemn. „Aici este locul unde se organizau tot felul de evenimente, se proiectau filmele de dragoste la care se plângea… Arta chiar aparținea poporului, cum scrie pe acel afiș, dar e liniște din 2005 aici”, spune mai mult pentru el edilul.
Visează să amenajeze la etajul doi un muzeu al satului, să fie inclusă casa de cultură în Registrul monumentelor naționale și să organizeze cândva și un concert de muzică populară la care să se adune întregul sat, dar și oamenii din satele vecine. Ar vrea să renoveze întreaga casă de cultură, însă pentru asta ar fi nevoie de peste 1 milion de euro.
„Nu avem acești bani, dar nici nu știu dacă aceasta este una dintre prioritățile localității. Oamenii au nevoie în special de drumuri și canalizare, de o infrastructură bună și abia apoi își mai amintesc de cultură…”, recunoaște Sergiu Manciu.
Primarii visează, oamenii așteaptă, tinerii pleacă, anotimpurile se schimbă, tencuiala încă mai cade, iar casa de cultură de la Măcărești continuă să privească spre Prut, ca o amintire a orgoliilor mărețe ale autorităților sovietice de a părea mai superiori decât cei de peste râu.
