Sunetul metalic al camioanelor germane și strigătele gardienilor SS nu au fost întâmpinate, în acea noapte de mai, cu tăcerea resemnată a morții. În loc de capete plecate, naziștii s-au izbit de o rezistență născută din nevoia de a supraviețui. Oamenii nu au acționat din furie, ci dintr-o ultimă încercare de a trăi, într-un context în care nu mai exista nicio altă opțiune.
În Sectorul BIIe de la Auschwitz-Birkenau, bărbați, femei și copii de etnie romă și-au strâns în pumni singurele arme pe care le aveau: pietre smulse din pământ, bâte improvizate și unelte de lucru. Trebuie să recunosc, cu uimire și regret, că am aflat despre acest moment eroic abia în anul 3 de facultate. Este tulburător să realizezi că un act de o asemenea importanță a rămas, pentru mine și probabil pentru mulți alții, în umbra manualelor de istorie atât de mult timp.
Noi, romii, ajungem adesea să ne cunoaștem istoria târziu, nu din școală, ci prin activiști, prin comunitate sau prin eforturi individuale. În schimb, majoritatea românilor își descoperă istoria încă din primii ani de educație, într-un mod mult mai accesibil și integrat în curriculum. Această diferență spune mult despre felul în care istoria romilor este încă tratată separat, ca „istorie a romilor”, și nu ca parte a istoriei României sau a statelor care au comis aceste fapte.
Nu este normal ca accesul la astfel de cunoaștere să vină atât de târziu. Mi-aș fi dorit să cunosc această poveste mult mai devreme, ca spiritul de la 16 mai să facă parte din educația mea încă din școală, pentru a înțelege mai profund reziliența comunității mele, care a refuzat să fie redusă la tăcere.
La 16 mai 1944 a avut loc prima tentativă de exterminare a tuturor membrilor așa-numitului „lagăr țigănesc” de la Auschwitz-Birkenau, tentativă care a fost împiedicată de o revoltă a deținuților de acolo. Totuși, evenimentul cel mai tragic a avut loc în cele din urmă, iar lagărul și locuitorii săi au fost complet distruși la începutul lunii august 1944
În 1942, sub regimul lui Ion Antonescu, peste 20.000 de cetățeni români de etnie romă au fost deportați în Transnistria, iar cel puțin 11.000 dintre aceștia au murit din cauza frigului, foametei și epidemiilor care au făcut ravagii în Transnistria, precum tifosul exantematic, dizenteria și holera. Deși rezistența lor nu a oprit tragedia, aceasta a amânat-o. În noaptea de 2 spre 3 august 1944, naziștii au revenit și au ucis toți romii rămași în Zigeunerlager.
În primii ani după venirea la putere, naziștii au introdus o serie de restricții împotriva romilor, inclusiv obligația de a se înregistra și de a se supune unor „examinări rasiale”; ulterior, au impus și limitări ale libertății de mișcare. Revolta romilor, în ciuda condițiilor inumane, s-a extins rapid și a perturbat planurile de exterminare.
Comemorarea acestor evenimente nu e doar despre trecut, e despre ce alegem să facem azi. E despre a spune răspicat că viețile romilor contează și că nedreptatea nu poate fi ștearsă sau trecută sub tăcere.
Ne amintim ca să nu mai acceptăm rasismul, ca să cerem dreptate și ca să nu lăsăm istoria să se repete. Ținând vie memoria, nu doar onorăm ce a fost, ci luptăm pentru un viitor în care romii sunt văzuți, ascultați și respectați.
Femeile rome au fost prea mult timp umilite, abuzate, înfometate, condamnate și, în multe cazuri, ucise, victime ale unui sistem care le-a șters existența și contribuția. Emanciparea femeilor rome nu poate fi separată de lupta împotriva rasismului și nici de lupta pentru egalitatea de gen. Este o luptă care continuă și astăzi, în forme diferite, de la accesul inegal la educație și muncă, până la discriminarea multiplă din spațiul public și instituțional.
Femeile au fost reduse la stereotipuri: cerșetoare, prostituata, victima de compătimit sau „artistul exotic”. Aceste imagini nu au apărut întâmplător. Ele vin dintr-o istorie lungă de marginalizare, din perioada sclaviei romilor în spațiul românesc, continuată apoi prin politici de control, excludere și rasializare.
De-a lungul timpului, aceste stereotipuri au fost preluate și amplificate de mai multe surse. Presa, de multe ori, a ales prezinte doar povești negative despre romi, asociindu-i constant cu sărăcia sau criminalitatea. În film și televiziune, romii au fost adesea caricaturizați fie ca personaje comice, fie ca figuri periculoase sau hiper-sexualizate. Politicienii, în momente de criză, au folosit frecvent discursuri care stigmatizează romii pentru a câștiga capital electoral, transformând o comunitate întreagă într-un țap ispășitor.
Niciodată nu a fost prezentată reziliența romilor, forța de a supraviețui, de a se adapta și de a-și păstra demnitatea în condiții de excludere și violență.
Problema este că aceste imagini se repetă atât de des, încât ajung să pară „normale”. Ele influențează felul în care societatea vede romii, dar și felul în care romii sunt tratați în viața de zi cu zi: în școli, la muncă, în instituții.
De aceea, este important să rupem acest cerc al normalizării. Să nu acceptăm rasismul ca pe ceva obișnuit, să cerem dreptate și să nu permitem ca istoria să se repete prin tăcere. Păstrând vie memoria, nu doar onorăm trecutul, ci deschidem drumul către un viitor în care romii sunt văzuți, ascultați și respectați…
