Hey Siri, play Easy like Sunday morning, spun trecând pe lângă boxă. Melodia începe domol, iar eu mă apropii de masa de lucru din bucătărie. Iau borcanul de maia și îl trântesc cu fundul de masă. A crescut destul. Scot cântarul, vasul alb pentru aluat, sacul de făină, sarea, cana gradată și apa. Cu precizia unui farmacist măsor, răstorn, amestec și îmi bag mâinile în aluatul care la etapa asta seamănă mai mult cu un terci, când îl aud pe Alex trezindu-se în camera vecină. Mă spăl pe mâini la repezeală și în doi pași sunt lângă el. Stă în fund pe pat, are părul transpirat și zburlit de somn, își freacă ochișorii cu mâinile pe care apoi le întinde spre mine. Îl îmbrățișez și mă culc lângă el. Adoarme cu capul pe pieptul meu. Eu îi rămân prizonieră.
Acest eseu s-a născut în cadrul Școlii de Scris de Moldova.org, ediția III
Închid ochii iar pe ecranul negru din spatele pleoapelor văd imaginea de la USG-ul din a 38-a săptămână de sarcină. Copilul are cordon dublu în jurul gâtului, îmi zice doctorul. Dar nu vă faceți griji, e extrem de comun, nu o să afecteze nașterea. Nașterea nu, zic, dar viața?
Am ochii țintuiți pe calendarul de pe masa din fața mea. Desenez o linie șerpuită printre cifre și încerc să nu o intersectez, de parcă asta ar ajuta la dezlegarea cravatei pe care i-am legat-o la gât, din iubirea și grija pe care i-o port. Cordonul acesta care l-a hrănit în pântec ne leagă până acum, doar că azi se simte ca un apendix în putrefacție. Iar dacă continui să îl țin legat de mine cu el, s-ar putea ca unul din noi să moară. Sau eu – cea care vrea să-și amintească cine e, sau el – cel care încă nu a apucat să afle cine este. Îl desfășor ușor din jurul gâtului ca pe un pansament și-l tai din mine. Apoi îl transform într-o funie cu care încerc să-mi dibui limitele pe dinăuntru, am o nevoie aproape carnală de a înțelege unde mă termin eu și unde începe lumea din jur, o întind bine și încerc un exercițiu de echilibru.
Între timp, se luminează ecranul telefonului. E un mesaj de la job. Îl deschid nerăbdătoare, dacă mi-au dat tag, e important. Eu sunt importantă, mă gândesc. Citesc că ar vrea să mă întorc la muncă începând cu luna viitoare. Închid imediat și mă reconectez la copilul din brațele mele. E bine aici, cum de am putut gândi că nu găsesc sens în zilele astea acasă, când sensul e în brațele mele, sensul are un nume pe care eu l-am ales.
Mi-e frică deodată că o să mi-l ia cineva. Mi-e frică că eu o să fiu aceea. Mi-e frică că o să mă atragă iarba din curtea vecinului și o să plec. Și o să-l las. Și el o să se simtă singur. Și o să mă simt singură și eu. Ca în dimineața aceea în care l-am petrecut pe tata cu valiza și hulubii lui imaginari. Când el a ales academia, când a ales scrisul, când s-a ales pe sine și m-a lăsat pe mine în urmă. Simt cum nările mi se desfac de parcă ar fi o pereche de aripi gata de zbor. Închid ochii încercând să prind cu pleoapa lacrima care îmi scapă: LIBERTATEEE!! Scandez în sinea mea bucurându-mă pentru ea, pentru acea bucățică din mine care poate evada fără să dezamăgească, fără să producă durere și să creeze un gol.
Deschid ochii și privesc pleoapele închise cu genele perfect pieptănate ale băiatului meu mai mic. Eu sunt aici, îi repet frenetic. El doarme liniștit. Pentru cine o fac, nu știu.
Deși nu sunt gata nici emoțional, nici fizic, în ziua imediat următoare sunt la telefon cu doamna Olga, bona noastră calmă și sensibilă ca un fir de iarbă, cu care am construit o relație de încredere și afecțiune cât a stat cu Marc, primul meu copil și cel mai înțelept profesor din câți am avut până acum. Îmi zice că ar mai avea nevoie de cam două luni până să le pună pe toate la cale. „Până începe Uma grădinița”, îmi zice, „Apoi mai am și eu câteva chestii personale”, continuă. Închid telefonul și îi scriu Vioricăi, șefei mele, că pot începe oricând. Vocile din capul meu pornesc o revoltă: Cum? Ce-ai zis? Parcă aveai de gând să-ți iei timp pentru tine?
Ochii mi se împiedică de pata verde cu miros de avocado, lăsată acolo de mânuțele mici, care acum deși sunt complet relaxate, deschise, reușesc totuși să țină ceva foarte strâns – atenția mea. Eu sunt aici pentru ele. Mai târziu, când va reveni Marc de la școală voi fi tot aici, pentru el. După ce vor adormi copiii, va fierbe ceainicul, lumina proiectorului va descoperi toate particulele de praf pe care nu reușesc să le șterg, și voi fi aici și pentru Colea. Îi voi atinge pielea caldă și tălpile moi cu buricul degetelor prin întuneric și mă voi cuibări în brațele lui cu un oftat. Și abia atunci, poate pentru o secundă, voi fi aici și pentru mine. O secundă e de ajuns. Altfel, alunec într-un vid care pare să mă înghită.
Cine sunt eu fără ei? Cine sunt eu dacă nu am un copil de hrănit? Cine sunt eu dacă nu am o poveste de citit? Cine sunt eu dacă nu am un mail de scris? Cine sunt eu dacă nu am un rol de jucat? Cine sunt eu?
Visez uneori la viața mea fără ei. Visez că îmi pun cea mai bună bucată de carne din cratița cu zeamă, fără remușcări. Visez că aleg de fiecare dată cel mai confortabil loc pe canapea. Visez că citesc versurile Marinei Țvetaeva în locul aventurilor lui Țup. Visez că mă plimb pe străzile orașului noaptea, după zece. Visez că mănânc singură murele din spatele casei și nu ascund apoi mâinile înnegrite de dulceața lor. De parcă dacă aș face toate astea, m-aș apropia măcar un pic de mine. De parcă murele mi-ar spune cine sunt.
Mă ridic încet de lângă copilul meu cu păr de aur. Merg la baie și scot hainele murdare din coș. Sortez, prelucrez pete cu detergent, înmoi, frec, arunc hainele în mașină și în sfârșit apăs butonul de pornire, apoi caut cu ochii ce mai e de făcut. Gândul meu fuge la mama care e medaliată în scosul petelor de pe orice haină. Mama mea care sâmbăta întorcea casa pe dos curățând, ștergând și aranjând, duminica se odihnea făcând cornișoare, iar de luni până vineri era la școală până la 6, iar apoi până la 9 făcea planuri și scenarii pentru vreun 8 martie sau toamnă de aur. Mama mea, care între toate astea a crescut doi copii singură. Mama care nu se oprește nici azi și mereu are ceva de oferit, chiar și atunci când banii sunt pe terminate, frigiderul e gol sau energia a ajuns în punctul zero.
Eu nu am atâta hărnicie, dar am tot atâta dragoste. Sunt gata să nu dorm, să nu mănânc, să nu am timp de mine pentru acești copiii care nu au ales și nici nu au cerut să fie aduși pe lume. Acești copii care cu siguranță m-ar iubi și dacă nu puneam azi hainele la spălat, și dacă nu puneam pâine la crescut. Atunci eu de ce nu o pot face?
Ușa de la dormitor se deschide încet iar de acolo se aud plescăind pe parchet 2 piciorușe mici, repezite. Sunetul se oprește abia când ajung în poala mea. Fără niciun cuvânt, privesc ochișorii somnoroși și zâmbetul moale și cald ca aluatul meu de pâine și simt cum golul din mine se umple puțin, simt cum îi sorb dulceața ca o pisică laptele cald. Face și el același lucru. Alex e la etapa în care abia învață să vorbească, și de cele mai multe ori, dialogurile noastre sunt mai mult intuitive sau imaginare. Te văd, îmi spune. Ești minunată. Nu simt nevoia să ripostez, să neg sau să mă scuz. Accept. Învăț să mă iubesc cu tricoul murdar, cu întrebările fără răspuns, cu frica că nu știu cine sunt. Mersi, sensei.
Scris de Veronica Țurcanu
Editat de Natalia Graur
