Las joaca fără regrete, fug mai iute decât o minge scăpată la vale, înspre poarta abia instalată de tata, pietrișul alb scârțâie sub sandalele-mi grăbite. Dreptunghiul de metal proaspăt vopsit în negru e noul meu portal magic spre obrazul cald al mamei sau umerii de oțel poleiți cu blândețe ai tatălui, unde, când urc, cerul e mai aproape, grijile departe, iar norii mi-s coroană.
Intru pe poartă dintr-un salt aproape perfect, încât mi se pare prea ușoară evadarea din jungla copilăriei cu vânătăi eterne și degete albăstrite de mure, spre acasă – unde și frunzele nucului foșnesc mai duios când pășesc. Sora mă ajunge cu greu din urmă. Avem amândouă ochii mici de la prea multă bucurie. Ne strigă mama: e timpul!
Escaladăm primele patru trepte spre ușă cu genunchii aproape atingând barba, și, printre gâfâieli, aud Graba în urechea mea stângă, șoptind sfătoasă, că de data asta ne lasă în pace. Iar noi decidem cu înțelepciune să nu o supărăm tocmai acum pe mama cu un nou semn de vitejie pe pielea noastră de copil, vom goni iar tălpile spre vârful muntelui de scări când revenim de la bunica.
Mai întâi ne dezbrăcăm de praf, țărnă, nisip și alte gângănii nebănuite de prin mahala, apoi îmbrăcăm minunatele rochițe cu buline: verzi pentru mine, roșii pentru sora mea. Trei piruete perfecte, în sincron, și gata – suntem prințesele lumii până când una dintre noi murdărește rochița și rupe vraja.
Când ne-a luat mama rochițele astea, am știut imediat că o voiam pe cea verde, și a trebuit să o conving pe Vicuța că ei roșu i se potrivea mai bine, alături de roșul buzelor ce nu se mai săturau de cireșe. M-a crezut din prima, cu încrederea aceea oarbă pe care doar surorile mai mici o au — chiar dacă purtăm aceeași măsură la sandale.
Cu bulinele ce dansează pe corpurile noastre de copil, ne foim pe sub ochii mamei, tulburate de neliniștea omului mare, străină pentru ochii noștri cât niște nasturi, dar cu vedere ageră de pisică. Facem rochiile roată de trei ori și ne chitim mai departe: ba ne pieptănăm, ba tăiem o ață de la marginea fermoarului, ba ne potrivim ciorapii după rochiță. Mama, alături de noi, pieptăna gânduri grele, despre datorii, despre ce va pune mâine pe masă, despre salariul tatălui care nici luna asta nu vine, despre rochițele pe care poate n-ar fi trebuit să le cumpere, dar totuși a făcut-o, pentru că bucuria noastră e primul lucru pe care nu-l lasă pe mai târziu. Nu sunt sigură, dar cred că o văd pe mama ascunzând o lacrimă sau două cu dosul palmei, pe după urechea dreaptă. Îmbrăcată iar în același tricou de-un galben șters, așezată pe marginea patului de fier, cu mâinile grele și muncite aruncate peste genunchi, mama nici nu mă aude când o întreb deja a treia oară:
– Mama, dar bunica știe că mergem la ea cu plăcințele și în rochițe noi? Spun eu, înecându-mă de entuziasm pur copilăresc.
– Știe, Silvica, știe. Cred că vă așteaptă de dimineață la poartă – răspunde doar vocea mamei, căci ochii și urechile, gândurile și zâmbetul cu care ne-obișnuit par să fie acum pe alt tărâm, unul apăsător și îndepărtat, departe de lumea noastră cu fluturi și buline.
– Mama, dar bunica a aflat vestea cea mare? Știe că, de data asta, mergem în rochițe noi, dar și singure-singurele de acasă, tocmai până la ea? – întreb eu, parcă plutind peste sobă, peste scaunele înlănțuite de hainele tuturor din casă și peste dulapul vișiniu, care ar merita o curățenie la acoperiș. Dar pe asta sigur nu i-o spun mamei. Mama tace. Știu că mă aude și înțelege cât de important e momentul ăsta pentru noi – prima dată când ne plimbăm inimile curajoase dincolo de poarta casei, fără mână de om mare care să ne țină sau pași siguri pe lângă care să ne potrivim mersul. Prima noastră plecare cu adevărat, ca două domnițe în misiune, într-o lume care începe la capătul uliței. Dar mama încă tace și ne tot privește, de parcă suntem prea frumoase ca să fim adevărate.
– Știe, Silvica – răspunde într-un final. – De asta probabil vă așteaptă de dimineață. Așa că hai, fuguța, încălțați-vă și mă așteptați sub nuc. Eu ies cu plăcintele.
Cobor scările cu grația unei zâne, iar până vine mama, fac deja prima magie: sora mea va căra tot drumul pachetul cu mâncarea bunicii – va trebui să accepte dacă vrea să rămână prințesă alături de mine. Și ea vrea.
Cât pe ce să ieșim, când vecina Lena intră în ograda noastră ca în ograda ei, că așa-i la noi în sat. Până și Grivei, tolănit, ridică doar un vârf de ureche, apoi decide că nu merită lătratul.
Cu ochii cât roata carului, tanti Lena aproape că uită de ce venise, iar noi simțim că am putea avea încă câteva clipe de glorie, așa că rotim rochițele ca două titireze puse-n priză. Ea însă se uită acum doar la mama, iar mama doar la noi.
– Totuși le-ai cumpărat, văd… și bine ai făcut, Zina! Rochii din astea n-m văzut la nimeni în sat, dar ieduțele tale merită tot ce-i mai bun. Lasă, că bani mai faceți voi. Iar dacă nu, vinde și al doilea cercel de aur.
Mama scapă un oftat de-o clipă și își duce, cu o mișcare scurtă, mâna dreaptă la urechea goală, apoi ne întinde pachetul bunicii și se asigură a mia oară că știm drumul.
Mergem agale, ca să vadă cât mai multă lume noile noastre haine. Ce bine-ar fi dacă m-aș întâlni cu Ioana – aș lipi o bulină verde peste gura ei de colegă pârnicioasă și aș scăpa de-o pacoste la școală. Dar dorul de bunica Ana ne grăbește pasul, și fără să ne dăm seama, poarta ei albastră, cu vopseaua cojită pe ici-colo, ne așteaptă după colț.
Înșfac încrezută pachetul din mâinile surorii și alerg ca un copil care iată-iată se va scălda în pupici blânzi și laude nemaiauzite, mai ales că aduc plăcinte calde și am rochie nouă.
– Cine-s cele mai dulci nepoțele din lume? – ne întâmpină bunica, ca de fiecare dată, și ne cuprinde pe amândouă la pieptul ei cu miros de dragoste și tămâie.
Fără strop de mirare că venim singure – de parcă ea a înțeles înaintea mamei că nu mai suntem micuțele de ieri – bunica Ana scoate din Biblie o poză alb-negru. În poză, mama, îmbrăcată în rochița ei cu buline, se rotește într-o veselie, înconjurată de cei doi frați mai mari, de bunica mea și bunelul meu.
Apoi, o lacrimă, care nu e de copil, se rostogolește peste rochița mamei cu buline, așezată cuminte pe Biblie, iar obrajii bunicii brăzdați de vreme ne mângâie frunțile.
N-am înțeles atunci cât de măreți au fost pașii noștri mici și săltăreți, jumătate încrezuți, jumătate speriați, spre poarta bunicii. Dar acum știu că unele granițe nu se văd decât privind înapoi, dintr-un loc unde copilăria nu mai locuiește, ci doar revine, când o chem cu dor, răsfoind Biblia bunicii.
