Totul începe cu câteva cutii de carton. De atât este nevoie pentru a delimita viața ta veche de cea care urmează să înceapă. Când îți strângi hainele din copilărie să le donezi sau jucăriile vechi care nu mai au o utilitate pentru tine, pentru că ai crescut, și ele, în cel mai bun caz, ajung în această cutie din podul sau pivnița casei. Sau când pleci prima oară din casa părinților și, pe lângă o valiză, vrei să mai iei alte lucruri cu tine – cărți, perne, farfurii, poze… sau orice îți este drag. Însă cele mai pline cutii de carton sunt cele pe care le vei umple când altcineva pleacă și tu rămâi în urmă. Nimeni nu te pregătește pentru clipa aceasta.
Acest moment este trăit într-o liniște aproape obscen de banală. Bagi cheia în ușă și pășești în universul cuiva, care acum nu mai este. Parcă mai simți mirosul lui sau al ei în aer, vezi fotoliul în care se bucura să-și petreacă după-amiezile urmărind prostioare la televizor, cana din care își bea cafeaua pe care i-o aduceai fix așa cum și-o dorea – un pic diluată cu apă, ca să nu fie prea tare. Acum stai în mijlocul acestui univers, care nu mai este intact, cu niște cutii de carton.
Ai venit să faci “ordine”, să triezi la sânge între ce arunci, ce dai și puținul pe care îl păstrezi. Dar știi din start că nu este ordine, ci este o nouă despărțire, o nouă înmormântare a omului drag care, nici măcar pentru o secundă, nu se mai poate întoarce. Rațional gândind, tot ce te înconjoară sunt doar niște obiecte, care erau însuflețite înainte de acest moment. Acum își așteaptă soarta în tăcere. Însă de fapt aceasta este granița între două lumi: prima, în care persoana pierdută trăia, se întindea pe acea canapea, se uita la acel ceas sau căuta ceva în acel sertar, și lumea în care tu ai rămas singur, înconjurat de aceste lucruri care nu mai au stăpân.
A fost un sfârșit de septembrie când am primit acel telefon pe care nimeni nu și-l dorește: A murit bunica. O văzusem o ultimă oară cu două săptămâni înainte și fusese prima oară când plecasem fără să-mi iau rămas bun serios. Eram convinsă că ne vom revedea de Crăciun și-i spusesem “să te regăsesc sănătoasă”. Și uite cum, după un zbor de două ore, și două zile de treburi administrative pentru înmormântare și pomană de după, am revăzut-o într-o cutie de lemn, tăcută, și pentru ultima oară.
După încă două luni am revenit, de data asta în locuința ei, cu un sentiment ciudat. Totul era cum lăsasem – doar ea lipsea din sufragerie – dar la fel de bine ar fi putut să se fi întins o secundă în dormitor sau să se fi dus un pic la baie.
Eram în casa aia cu ai mei și nu știam de unde să începem. Așa că ne-am împărțit pe zone, și eu am ales ceea ce mi se părea cel mai neutru: holul și cămara. Mi-am zis că-mi va fi mai ușor să fiu eficientă, ca să înaintăm mai repede. Poate inconștient mă grăbeam „să rezolv“ mai repede, ca atunci când vrei să dezlipești un plasture de pe piele dintr-o mișcare. Să doară mai puțin.
Am început să sortez alimente, oale, bureți, produse de curățenie. Printre ele își făceau apariția încă un borcan sau o caserolă de plastic de la o înghețată, goale, păstrate pentru când poate “e nevoie”.
În dormitor, mama deschidea dulapuri pline de prosoape, așternuturi și fețe de masă scrobite, pulovere tricotate de bunica, martore ale unor vremuri demult apuse. Niște batiste călcate au fost cele ce mi-au atras atenția. Cine mai poartă astăzi batiste? Și cine acordă atâta atenție lor și celor din jur, încât să calce batiste sau să scrobească ceva?
Rând pe rând, cutiile se umpleau și filmul vieții bunicii se derula prin fața ochilor noștri. Cu unele obiecte a fost ușor, nu aveam nicio legătură cu ele. La altele însă, un puternic sentiment de trădare m-a încercat. Mă tot întrebam dacă renunț la ea, renunțând la acele lucruri. Oare o pierd din nou? Oare aleg să îi șterg existența, dând aceste lucruri din casa ei? Chiar așa – ce rămâne din noi, când ne ducem? Și ce păstrăm din cei care pleacă? Începem să învățăm să trăim cu amintirea, singura legătură cu ceea ce-a fost.
Dintr-o ramă, bunicii mei, toți plecați, se uitau la noi cum sortam. Și mi-am dat seama că, într-o zi, și imaginea mea va sta într-o ramă, privind la alții cum strâng “avuțiile” mele pământești. Și ei vor trebui să învețe să se obișnuiască cu absența. Cu faptul că nu vor mai auzi vocea de care le este dor.
După câteva zile de triat eram epuizată – nu doar fizic, ci și sufletește. Nu pentru că am cărat lucruri grele, că am stat în poziții ciudate sau pentru că era mult de muncă, ci pentru că am simțit cu adevărat că ea nu mai este. Vaza ei nu va mai aștepta flori de la mine, farfuria ei nu-mi va mai oferi plăcinta ei renumită de mere, croșetele ei nu vor mai crea șosete noi să-mi țină de cald iarna.
Am plecat cu un ștergar lucrat manual de ea, un album cu poze și o carte “Sanda Marin” îngălbenită, cu foile învechite, rupte de cât de mult fusese folosită. Mi-aș fi putut cumpăra oricând o ediție nouă, însă cartea aceea fusese atinsă de degetele ei, de mâinile ei de pe urma cărora mâncasem de atâtea ori. A trecut un an și ceva până când m-am dus să culeg urzici pentru prima oară. Doar ea mi le gătea, și am vrut să resimt gustul copilăriei, să pot reînvia un moment cu ea. Am găsit rețeta și m-am pus pe treabă. Nu-mi dădusem niciodată seama cât efort stă în acest preparat. Am cules, spălat, curățat, gătit… și apoi gustat. Pentru o clipă, casa a mirosit ca atunci când trăia ea, și mâncarea mi-a ieșit ca a ei. Fiecare înghițitură a fost ca o îmbrățișare și am văzut-o zâmbind mândră, spunându-mi că sunt “vrednică”.
Încă n-am închis ultima cutie… poate vara asta. Mă așteaptă o casă golită pe jumătate, să închid un capitol și să îl încep pe cel nou.
Credeam că granițele sunt cele cu vameși. Acelea, unde aștepți la rând cu pașaportul în mână. Acelea, unde auzi cel mult un clac pe pașaport, și ești liber să pleci mai departe, fericit că ai pășit pe un teritoriu nou, nerăbdător să îl explorezi. Granițele acestea, exterioare, sunt vizibile, clare, concrete – le recunoști după indicatoare, bariere, uniforme, afișe.
Dar cele mai greu de trecut granițe sunt cele interioare. Nu le anunță niciun indicator, nu te avertizează nimeni că urmează o linie de demarcație între ceea ce ai fost și ceea ce vei deveni. Sunt granițe care se ridică în tăcere, în miez de noapte, în urma unei pierderi, a unei decizii, a unui adevăr acceptat cu greu. Acestea sunt granițele pe care trecându-le, știi că nu te mai poți întoarce. Nu există o hartă care să-ți spună unde ești, dar simți în oase că ai trecut un prag. Ceva s-a rearanjat în tine, ca și cum ai fost mutat, fără avertisment, într-o țară cu alte reguli. Nu cunoști limba, nu înțelegi semnele, dar știi sigur că nu te mai afli pe teritoriul vechi. Ți s-a pus o ștampilă invizibilă pe suflet cu care vei trăi noua ta viață.
O viață care începe cu câteva cutii de carton.
Autoare: Ingrid Sabine Weber
