Aleg din galeria telefonului fotografiile cu perechile de încălțăminte pe care le-am probat și le trimit în grupul de prietene. Până vin părerile, fac cercuri prin Cristina. Am o pereche preferată și mi-ar plăcea s-o aleagă și fetele mele. Nu-mi dau seama cât e de potrivită pentru hram. Hramul satului nu e în fiecare zi.
Acest eseu s-a născut în cadrul Școlii de Scris de Moldova.org, ediția III
În șapte minute primesс în loc de răspuns o concluzie: am gusturi bune. Mă întreb dacă e valabil și despre perechea cea gri, care e altfel decât neagră, dar pentru care mi-aș dori cel mai mult o aprobare. O cumpăr chiar dacă nu știu dacă sunt pregătită s-o încalț astăzi și o ascund între pereții pungii de carton. Verific banii ce mi-au mai rămas și pornesc spre Aridon. Acolo voi găsi haine ce știu să impresioneze, îmi spun.
Aleg o pereche de blugi de la Colin’s și caut să-i potrivesc cu o bluză pe măsură. Îmi place asta cu flori de nu-mă-uita, cu colțurile de la guler croșetate. Vânzătoarea-mi așterne același model în nuanțe diferite. Seamănă cu un curcubeu stricat. Roșu, alb, albastru, roz. Fetele îmi spun într-un glas s-o iau pe cea roz. Mă prinde bine și-mi adaugă un strop de feminitate.
Nu vreau să par feminină. O aleg pe cea albastră. Vreau să plac tatălui.
Cu pungile pline și incapabilă încă să-mi evaluez corectitudinea alegerilor, îmi sun soțul și îl rog să se învoiască de la serviciu. E nemulțumit. Nu-l iau în seamă. „Știi doar că suntem așteptați la șase și nu putem întârzia”, spun înainte să închei subit discuția.
Privesc întrebătoare rafturile din alimentară. Nu știu niciodată cât trebuie să pun în coș ca să fie suficient pentru o lună, până la vizita următoare. Mă îndrept spre casă cu pungile ce-mi lungesc mâinile până la călcâie și cu popasuri făcute la marginea bordurii. Mă simt ca un melc ce și-a ales casa cu odaia pentru gânduri mult prea mică și cealaltă – pentru preocupări – mult prea mare.
La șase fără un sfert, grăbesc copiii să se îmbrace. Pufăie și se împotrivesc când află că mergem la bunica. Negociez două jucării noi, alese fără ca să mă împotrivesc în schimbul răbdării lor.
Expir zgomotos în fața porții. Am ajuns primii. Ce bine! Soțul golește confuz portbagajul de pungi. Nu mi-a înțeles niciodată efortul. Îmi aranjez părul proaspăt spălat și îndreptat. Încă mai miroase Head and Shoulders când flutur din cap. Mâinile-mi adie a Dove și se potrivesc de minune cu unghiile recent scurtate și rotungite cu migală.
Odată ce trag zăvorul mi-aș dori să pornească muzica de pe toloacă. Să se audă obișnuitul un, doi, trei, un, doi. Să fâșâie disperat, apoi să se audă muzica tare. Mai tare decât bătăile din piept.
Prăjiturică îmi iese în întâmpinare. Cățelușa mea cu ochi sinceri și deștepți dă frenetic din coadă și-mi șerpuiește printre picioare. Seamănă cu o îmbrățișare. E bătrână, dar mă ține minte. Oare își mai amintește și despre bătaia pe care-a mâncat-o când mi-a așternut pe prag un trup neînsuflețit de rață șterpelit din cotețul tantei Lena!? Ea avea nevoie de un câine care să stea de strajă la căpătâiul întregului sat: Prăjiturică n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să o certe cu vecina, nerușinata. După isprava aceasta, mamei îi trecuse dragostea pentru ea.
Prăjiturică mă însoțește în drum spre farfuria goală și urmărește cu răbdare cum răstorn în farfuria ei oasele adunate de la ultima vizită în sat. Jana plonjează spre resturi lunecând pe un mieunat de note scurte. L-aș mângâia în continuu pe motanul acesta. Cel puțin pentru faptul că sora mea îi dăduse un nume fără să-i privească sub coadă.
Înaintăm prin ogradă, nu mai așteptăm să fim întâmpinați de cineva.
Tata ridică lemnele unul câte unul de la poalele crăiței peste care s-a făcut comod grătarul și le așază înăuntru cu ofuri scurte. Strânge grăbit mâna soțului meu și-și continuă activitatea. Punctualitatea a stat tot timpul în capul mesei în casa asta. Doar ea.
Copiii își salută scurt bunicii și cer voie să sară în trambulina vecinului până e gata cina. Mama le răspunde scurt amestecând fără întrerupere în ghiveciul din tigaie. Miroase bine, remarc, a vară și a sat.
Îmi spune, cât mă odihnesc, să mă ocup de legumele de pe brâul fântânii. Între timp, purtăm discuții scurte și banale, cu întrebări mediocre și răspunsuri care nu tulbură prea mult prezentul. E mulțumită când află că sunt „bine”, că mă prezint la birou pentru o normă întreagă de opt ore și nu cheltui bani aiurea pentru spectacole de teatru, buchete pentru prezentări de carte și timp pentru citit.
Între timp aranjez masa. Car din casă farfurii, pahare, tacâmuri și le așez în jurul bolului de salată.
La 19 fără un sfert, observ pe sub poartă roțile mașinii care încetinesc după gard. Socot în minte cele 45 de minute de întârziere care nu deranjează pe nimeni în cazul ei. Părinții își șterg mâinile c-un ștergar înșfăcat din mers de pe o sfoară și o întâlnesc la mijlocul ogrăzii. Sora face pași aristocratici care abia-abia ating moalele ierbii.
Urmează o îmbrățișare lungă, una parcă ruptă din filme.
Îmi notez în carnetul meu imaginar să recuperez acasă neîmbrățișarea mea. Să-mi strâng băieții la piept de cel puțin o mie de ori. Atât de sufocant și dulce încât să-i fac să plutească o secundă peste orizontul dintre moarte și viață.
În 15 minute masa e gata. Soțul așază platoul cu carne friptă, fără o bucată. Una se pomenește tot timpul în farfuria lui Prăjiturică. Se scuză că-i alunecă în timp ce aduna carnea de pe jăratic. Stângăcia lui constantă trezește suspiciuni – să nu uit să-i spun acasă.
Ghiveciul tăiat mărunt – pentru că așa place surorii, nu și mie – , miroase bine, dar aș fi vrut să pot distinge roșiile printre ardei și ceapa printre dovlecei.
Stăm toți în jurul mesei ca pentru o fotografie. Deși, părem așezate pe talerele opuse ale unei balanțe, eu și sora mea.
– Ce-ai mai făcut azi?, o întreabă mama pe N., sora mea, în timp ce-i umple paharul cu vinul ei preferat, stors doar din bobițe, maturat ore numărate. În timp ce-mi toarnă și mie vin, N. povestește întreg procesul de lucru și cele trei sute de torturi – rezultatul efortului său. Mamei îi place să ne citească oboseala din mușchi. Cu mine nu prea-i reușește. Mușchii mei sunt relaxați, am doar unul încordat mereu, dar acela nu se vede – creierul.
Mama îi tachinează febra din mușchi și trece cu mâna prin părul lui N..
– Ce i-ai făcut de e atât de drept?
Îi povestește că l-a laminat și că a plătit pentru asta două mii de lei în schimb e pe viață. Mama îi remarcă apoi cerceii – din fier, aduși expres de prin China. Pe ai mei, aleși cu minuțiozitate, cu piatră ce-și schimbă culoarea în funcție de lumină, nu i-a observat nici după jumătate de an de când port părul după ureche ca să se facă văzuți.
Îi observă și gaura proaspătă, din vârful urechii ce e umplută cu un cercel cu piatră roșie. Despre a mea, făcută neplanificat acum 20 de ani, pentru a demonstra surorii mele că nu doare, a uitat. O port ca pe o durere. Aș vrea să se prindă la loc și să-mi șteargă din minte momentul meu de curaj prostesc.
Mama îi rostește numele de parcă îi scaldă fiecare literă în blândețe înainte de a-l scoate pe gură. E frumos, a fost ales prin metoda excluderii dintr-o listă lungă cu nume în timpul sarcinii. Am participat și eu la proces. Mi s-a părut și mie frumos atunci. Tata a vrut să fie Angelica. Mamei i-a plăcut N. Al meu e bun numai ca să-mi țină de companie și să răspund când trebuie să vin acasă de la joacă.
Îi observă și unghiile făcute acum o lună, crescute. I se par frumoase, cu perle sărite peste una. Mai elegante decât ale mele scurtate o dată pe săptămână între gătitul ciorbei și cititul silabisit al fiului meu. Avem standarde de frumusețe un pic diferite. Ea crede că semănăm leit. Asta mi se pare cea mai urâtă insultă cărată în spate ani la rând.
Sora cu păr laminat și sandale negre ne lasă în două ore cu vrafurile de farfurii nespălate în față și cu timp pentru noi.
– Ce mai e nou la tine!?
– Îmi măresc salariul de luna viitoare. Îți amintești, îți spuneam că mă simt parcă amăgită de la primul salariu!? Era și vina mea desigur, trebuia să concretizez dacă suma propusă e despre salariu brut sau net, dar…
– Bine, îmi spune laconic și nu mai continuu. Băieții ce fac?
– D. frecventează înotul de două luni. Nu îi prea place. Spune că îl deranjează când îi nimerește apă în nas. Am zis să caut la zilele de odihnă echipament ce i-ar ține nările alipite când se cufundă…
– Bravo, răspunde scurt.
Mă întreabă apoi despre soț, despre celălalt băiat, despre planuri. Răspunsurile mele încep cu entuziasm și se scurtează odată cu aprobările scurte.
Mă întorc acasă neîmplinită. Validarea mamei nu se vinde în marketuri sau farmacii. Când îi fac din mână de după poartă aș vrea să-i cer rețeta. Rețeta de „fată bună” – s-o smulgă din carnețelul ei vechi de rețete la fel ca cea de roșii marinate. Să mă privească atunci cu recunoștință în ochi, cu respect pentru curajul de-a i-o cere.
Să mă așez pe bancheta din față, să desfac foaia din carnețel împăturită în patru și să găsesc aranjate în coloniță ingrediente și cantități ce cresc ori preschimbă fiice în „fiice bune”. Să le citesc până la capăt și să-mi dau seama că pot să mă transform în fiica pe care o vrea așa precum mi-au reușit roșiile marinate.
Nu-i cer rețeta niciodată. Mă tem că n-ar avea-o și mi-ar spulbera iluzia că să fii o fiică bună e la fel de simplu precum a conserva roșii în miez de vară.
Scris de Cristina Goncear
Editat de Ana Gherciu
