„1946” – un spectacol cutremurător, care nu cere ovații

Spectacolul „1946” la Teatrul Republican „Luceafărul”. Sursa imaginii: Nata Albot.

Foametea din Basarabia din anii de după război e o stafie care tot bântuie memoria noastră colectivă. O perioadă tulburătoare despre care s-a vorbit cu jumătate de gură, despre care intuiam din oftatul bunicilor, din obiceiul lor de a avea mereu o pâine în casă, de a umple beciul, de a nu arunca nici o firimitură. O perioadă despre care unii bătrâni încă se tem sau se rușinează să vorbească.  

Regizorul Slava Sambriș și echipa de actori ai Teatrului Republican „Luceafărul” au spus, însă, istoria foametei din 1946-1947 cu voce tare. O voce răspicată care sfâșie timpanele și conștiința privitorului. O voce de care eram însetați ca spectatori. Bazat pe „Cartea Foametei” de Larisa Turea și mărturiile adunate de echipa teatrului, completat de fotografiile răscolitoare ale lui Zaharia Cușnir, spectacolul „1946” resuscitează vocea unei generații pierdute, schilodite de foamete și cenzură sovietică.  

„1946” nu este un spectacol ușor de privit. Actorii, dureros de detașați, povestesc de la persoana întâi istoriile supraviețuitorilor foametei. Mărturii despre oameni omorâți la ei în casă pentru un pumn de grăunțe. Despre copii umflați de foame care s-au stins în câteva zile. Despre canibalism. Despre oameni căutând de mâncare printre cadavre, văduviți de orice simț al conștiinței de sine. Mărturii de care nu ai unde te ascunde pe toată durata spectacolului, care se joacă fără pauze. 

La premiera de pe 2 decembrie am simțit publicul neliniștit, foindu-se pe scaune, atins de disconfortul de a auzi istoriile acelor ani. „1946”, până la urmă, e o experiență, nu o distracție teatrală de sâmbătă seara. Una de la care ieși plâns, unde nu-ți vine să chiui și să strigi ovații actorilor. E o experiență după care ai nevoie să rămâi un pic cu tine însuți și să procesezi tot ce ai văzut și auzit.  

Pentru că aceste istorii se suprapun pe ceea ce știm deja, dar ne temem să recunoaștem: că avem un trecut nevindecat într-un regim politic care aproape că ne-a frânt. Bine că există spectacole care nu ne dau voie să uităm și prin care, poate, să ne vindecăm. 

Cariera mea a început în 2015 cu traduceri și copywriting. De atunci am cochetat sporadic cu presa, am învățat cu ce se mănâncă marketingul și am făcut comunicare pentru organizații non-guvernamentale din domeniul cultural. În 2023 am ajuns în echipa și comunitatea Moldova.org, unde fac ce-mi place cel mai mult: jurnalism constructiv cu normă întreagă.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.