Atenție! Acest material relatează povestea lui Alexandru, care a suferit o intervenție chirurgicală pe creier recent. Textul și imaginile de mai jos ar putea să te afecteze emoțional.
Luminițe și jucării de brad colorează orașul, iar colindele răsună de la orice colț. Oamenii aleargă după cadouri și cumpărături. E perioada sărbătorilor, ar trebui să fim fericiți, alături de familie și să credem în magie.
Printr-un geam mic, acoperit de fâșii largi de fier, Alexandru privește spre strada încărcată, în timp ce Zemfira își strigă indignarea prin căștile care-i atârnă de gât.
În ajunul sărbătorilor de iarnă, Alexandru s-a mutat în „Casa Valeriu”. Acesta este un loc amenajat în cadrul unui proiect social dedicat „bolnavilor oncologici și membrilor familiilor acestora”. A ajuns aici în urmă cu câteva săptămâni, după ce i s-a făcut o intervenție chirurgicală pe creier.
A fost inclus în lista „bolnavilor oncologici” în urmă cu trei luni. După ce a simțit că pe drum ochii priveau în direcții opuse și-l dureau. I se făcea rău după ce mânca. Vederea îi slăbea. Migrenele sporeau. Iar într-o noapte a avut o criză epileptică. Simțea cum creierul „parcă o lua razna”. „Mă sufocam cu propria salivă. Nu reușeam să înghit, iar limba atârna fără să reacționeze. Parcă exista un perete care oprea orice semnal al creierului îndreptat spre limbă”, își amintește Alexandru.
Tumoare
Primele săptămâni de migrenă l-au adus pe Alexandru în biroul medicului de familie. Apoi a ajuns la neurolog, ca acesta să-i spună că e nevoie să facă o tomografie, pentru a înțelege de ce a început să vadă mai tulbure lumea din jur. Rezultatele tomografiei erau înșirate cu o mână grăbită pe o hârtie. „Era scris: a fost depistată o formațiune hipodensă. Și înțelege cum vrei”, își amintește bărbatul.
Nimeni nu i-a explicat ce are, doar că trebuie să meargă și pe la Institutul Oncologic. „Verișorul studiază medicina și el a fost primul care a rostit cuvântul tumoare”, povestește Alexandru. Despre tumori citise suficient în timpul studiilor la facultatea de Farmacie, la care a învățat.
Criza epileptică din ajunul zilei în care trebuia să meargă la consultație la Institutul Oncologic l-a adus direct pe masa de operație de la Spitalul de Urgență.
„Farmacist, până acum trei luni”
Alexandru are 34 de ani, este din Chișinău și lucrează ca farmacist. „Am lucrat ca farmacist, mai cu seamă, până acum trei luni”, subliniază el, iar vocea îi este liniștită și joasă. Privirea îi rătăcește prin camera mică, cu două paturi despărțite de o noptieră și un dulap sprijinit de perete, în care a îndesit cele câteva haine cu care a venit direct de la spital.
„M-am trezit după intervenția chirurgicală când am simțit că un bărbat îmi bărbierea obrajii”, își amintește bărbatul, încercând să-și potolească un hohot de râs, care i-ar stoarce prea mult efort. A petrecut câteva zile în secția de terapie intensivă, după care a fost mutat într-o cameră cu alți doi pacienți. „Ce nu face omul ca să nu fie sănătos”, spune el, amintindu-și de istoriile pacienților cu care a împărțit cei patru pereți și orele de nesomn. „Unul s-a cățărat pe un copac mare, în timp ce altul de jos îl tăia, cu gândul că va doborî mai repede copacul cu greutatea lui, iar când a căzut, și-a fracturat grav șira spinării”, povestește Alexandru.
Peste câteva zile a „intrat în regim de lucru”, cum glumește el, când avea grijă ca unul dintre colegii de cameră să nu-și scarpine cusăturile de la intervenție, iar celuilalt îi dădea tot de ce avea nevoie. „Acolo, la spital, parcă pierzi noțiunea timpului. Nu mai știi ce zi exact e. Urmărești cum un bărbat în toată firea se comportă ca un copil încăpățânat, iar altul o strigă mereu pe Lida, soția”, povestește Alexandru.
Singurătatea sărbătorilor
Despre tumoare a aflat la sfârșitul lunii octombrie, în noiembrie a avut intervenția chirurgicală pe creier, iar la începutul lunii decembrie a fost externat și trimis acasă până la cicatrizarea rănii.
Dar Alexandru știa că acasă nu poate merge. Împarte o garsonieră cu mama și fratele mai mare. Când lucra ca farmacist în turele de noapte reușea să-și închirieze un apartament separat, dar odată cu pandemia farmaciile nu mai aveau ture de noapte și a fost nevoit să revină acasă. Mama lui are probleme de sănătate, inclusiv sănătate mintală, uneori poate avea și accese de violență. Dacă ar fi mers acasă după intervenție, toate responsabilitățile ar fi ajuns tot pe umerii lui, spune Alexandru. Acum are nevoie să se recupereze, are nevoie de liniște.
Așa a ajuns la Casa Valeriu, care s-a deschis acum trei luni. Este al 12-lea beneficiar al Casei și acum este singurul cazat acolo, deși pacienții vin și pleacă des, în funcție de nevoie.
Zilnic, unchiul lui Alexandru vine să-l ajute să-și dezinfecteze cicatricea care trasează o linie îngustă și albicioasă de-a lungul capului. Aceasta separă părul deja crescut și țepos. Bărbatul poartă pe cap o bonetă transparentă, pentru protecție. „Acum mă pot uita la cicatrice, dar la început refuzam să mă uit. Îmi părea ceva ireal, ceva ce nu mi se întâmplă mie”, recunoaște bărbatul coborând și mai mult privirile spre mâinile pe care și le plămădește încet în brațe.
Când a ajuns la „Casa Valeriu” a dormit trei zile la rând. Era încă slăbit. Nu avea poftă de mâncare. Putea să asculte doar muzică și să schițeze în telefon chipul unei femei. Atmosfera sărbătorilor de iarnă se plimbă și prin Casă, iar Alexandru își amintește de anii în care petrecea sărbătorile cu prietenii, deja stabiliți peste hotare. „Cel mai tare îmi plăcea Anul Nou, pentru că uneori mai cădea omătul. Îmi place zăpada. Dar acum, nimic parcă nu mai are farmec…”, constată bărbatul.
Deschiși, indiferent de perioada anului
„Sărbătorile mai mult accentuează tristețea, decât înmulțesc bucuria. De asta ar fi bine să fim deschiși indiferent de perioada anului. Trebuie să înțelegem că cei bolnavi sau necăjiți au nevoie de îngrijire nu doar de sărbători. Oamenii au nevoie să știe că nu sunt singuri, iar sărbătorile acestea parcă amplifică sentimentul de singurătate”, spune Doina Cernavca, fondatoarea „Casei Valeriu”, inițiativă pornită după moartea tatălui ei, care a fost bolnav oncologic. „Știu cum e să treci prin asta și de aceea vreau să ajut”, explică femeia.
Pentru a fi cazat la Casa Valeriu pacientul trebuie să sune, să obțină o programare și să vină la Strada Bulgară 25 cu dovada faptului că are o boala oncologică.
„Ce înseamnă să fii puternic?”
De când a fost inclus în lista „bolnavilor oncologici”, cei din jur îi repetă să fie puternic, să nu renunțe, să lupte până la capăt. Îi spun că tot ce-i mai greu a trecut – tumoarea care apăsa pe nervul optic i-a fost extirpată și a mai rămas încă puțin, să fie nimicite rămășițele prin chimioterapie sau radioterapie, după cum va arăta RMN-ul. „Dar ce înseamnă să fii puternic?”, se întreabă bărbatul. Pentru el, puternic înseamnă să stai nemișcat cât medicii îți scot aparatul pentru respirație artificială din gât sau ațele de după intervenție. „Deși mă durea, mă străduiam să nu mă mișc, să nu le complic medicilor și mai mult munca. Dar nu știu ce înseamnă să fii puternic în contextul oncologiei”, șoptește el.
Simte că tumoarea l-a luat prin surprindere, ca un oaspete nepoftit. „M-am trezit că nimic nu mai ține de mine. Nimic parcă nu a depins de mine. Tumoarea s-a ascuns…”, face o pauză. „O să treacă și asta”, adaugă el. Întrebat ce va vrea în noaptea de Anul Nou, Alexandru răspunde simplu – „sănătate”. Cuvântul, rostit încet dar sigur, umple toată camera, ca niște focuri de artificii.
„Fix la miezul nopții voi spune ca oncologia să-și facă treaba și să nu mai am treabă cu dânsa. Vreau ca istoria cu tumoarea să se mântuie cât mai repede și să mă întorc la farmacie”, recunoaște Alexandru.
Text și fotografii de Tatiana Beghiu
