Poți fi român și fără punctum

Schizofrenie moldovenească, niorlăială, complexe de inferioritate, moldovenism, ceva exagerat și oribil – sunt doar câteva reacții la articolul Nataliei Graur „Limba româna ieste Patria mea”. Eu, ca fost student la București, m-am regăsit prea bine în acel articol, de unde și marea mea nedumerire față de criticile pe care le-a stârnit. Așa că am încercat să înțeleg de unde vine această diferență de perspectivă.

Punctul de pornire cel mai potrivit cred că sunt complexele de inferioritate invocate. E un sentiment pe care nu-l împărtășesc, dar am fost în situații când prieteni de la Chișinău, veniți să mă viziteze la București, mă lăsau pe mine să vorbesc cu vânzătorii sau chelnerii fiindcă le era rușine de accentul lor. Alți studenți basarabeni depuneau eforturi înverșunate de a stârpi și cea mai vagă urmă de grai moldovenesc – unora le reușea, alții vorbeau în ceea ce era mai degrabă o parodie neintenționată de accent bucureștean.

Ar fi mai simplu dacă aceste complexe erau o problemă individuală, o excepție care poate fi pusă pe seama unor firi mai slabe de înger. Complexele lingvistice și, prin extensie, identitare ale moldovenilor sunt însă cultivate sistemic – la lecțiile de română, de istorie, la televiziune, de către artiști. Complexele de inferioritate încep atunci când ai șapte ani, te duci la școală și ți se spune că nu trebuie să mai zici „mâca”, că e greșit și trebuie să spui corect „bunica”. Complexele sunt alimentate de vocile de la TV care aproape că înlocuiesc toate vocalele cu Ă-uri largi, chipurile dâmbovițene. În ce-a mai rămas din teatrul și cinematografia locală, accentul moldovenesc e folosit exclusiv pentru umor, pentru a stârni zâmbete și râsete. Imitația schingiuită de accent bucureștean e norma. Când ne întrebăm de unde apar complexele de inferioritate ale moldovenilor în România, trebuie să ținem cont că ele nu apar acolo. Ele sunt create și cultivate cu grijă încă înainte ca studenții moldoveni să treacă Prutul. Pur și simplu, acolo se manifestă mai vizibil.

Un rol îl joacă neintenționat și românii de dincolo de Prut. Eu m-am înțeles foarte bine cu colegii de facultate și de cămin de la București, care m-au privit cu atâta simpatie că, de fiecare dată când voiau să-mi facă pe plac la un chef, puneau „Videli noci” în interpretarea Zdob și Zdub (originalul fiind interpretat de Viktor Țoi, formația Kino). Îmi place cântecul, îl știu pe de rost și l-am cântat probabil de sute de ori. La un moment dat, m-am întrebat însă: de ce nu „DJ Vasile”, de ce nu „Bunica bate doba”, de ce nu „Bună dimineața”, de ce mereu „Videli noci”. Pentru mine, bănuiesc că și pentru ceilalți din generațiile mai recente de studenți moldoveni în România, răspunsul e limpede: fiindcă „Videli noci” e în rusă. 

Fascinația față de exotic e o trăsătură general umană. Înțeleg de ce la București auzeam întruna „Ah, ești din Basarabia? Știi rusa? Cum e asta sau asta în rusă?”. Chiar înțelegând că nu e nicio intenție rea în spate, de câte ori poți răspunde la aceeași întrebare până te saturi? E vesel pentru început – „da, știu rusa, da, haha, Ion Creangă” – dar după trei ani rutina asta devine cam plictisitoare, în cel mai bun caz, sau enervantă, în cel mai rău caz. Atunci am înțeles că unii colegi își mascau accentul nu din complexe de inferioritate, ci pentru a evita să răspundă pentru a mia oară la aceleași întrebări și observații. 

Firește, putem să ne întrebăm cine are cu adevărat complexe de inferioritate? Cineva care observă o diferență și și-o asumă? Sau cineva pentru care orice diferență trebuie să aibă o dimensiune ierarhică – nu poți fi pur și simplu diferit, trebuie să fii diferit inferior sau diferit superior? Cineva care, din acest motiv, încearcă să nege orice diferență sau s-o relege la un detaliu cosmetic, secundar? 

Insecuritatea identitară îi bântuie chiar și pe cei mai unioniști moldoveni. Mă rog, basarabeni – că majoritatea se tem deja de conotațiile cuvântului „moldovean”. Românismul lor e unul performativ, dramaturgic, iar piesa trebuie jucată non-stop – orice ieșire din rol riscă să surpe credibilitatea întregului act. Din acest motiv, dragostea față de România trebuie să fie necondiționată. Nu poți să zici că-ți place un lucru, dar nu-ți place altul. Este o gândire a extremelor și dacă dragostea și loialitatea nu sunt absolute, atunci înseamnă că alternativa e ura. „Cel mai bine e să stai acolo unde te simți în largul tău, desigur. Nu înțeleg raționamentul celor care stau la București detestându-l”, se arată nedumerită o cititoare a articolului Nataliei Graur. Nu contează că aceasta scrie despre experiența sa în general pozitivă ca studentă la Cluj. Într-o viziune idealistă nu e loc de nuanțe, detalii, subtilități sau complexități. Nu întâmplător am părăsit cercurile unioniste anume în timpul studenției mele la București, chiar dacă nu am încetat să sprijin această idee până azi.

Realitatea nu e niciodată doar albă sau neagră – pare un lucru evident, dar care nu e conștientizat sau acceptat mereu, iar disonanța dintre idealul râvnit și lumea adevărată e adesea o sursă de frustrare pentru cei mai visători sau mai perfecționiști dintre noi. Această frustrare poate duce la înverșunare și radicalism, mai ales atunci când ceva atât de intim și sensibil ca identitatea personală se intersectează cu politica.

Identitatea etnică e simplă doar pe hârtie. În realitate, lucrurile-s de obicei mult mai complicate. Celor mai naționaliști unioniști le va fi greu să priceapă, spre exemplu, de ce secuii sau ceangăii sunt grupuri subetnice ale ungurilor, că un om se poate identifica drept secui subînțelegând prin asta și maghiar, dar nu doar maghiar. Și le este probabil imposibil să accepte că un student moldovean în România poate trăi un simțământ identitar la fel de complex, fără a-și nega românismul. 

Idealismul radical ignoră sau neagă activ realitatea, în acest mod alienând potențiali aliați și prieteni. Astfel, nu mă miră că partidele unioniste moldovenești sunt în derivă, în timp ce numărul respondenților în favoarea Unirii crește de la sondaj la sondaj. Deși, cu siguranță se vor găsi oameni care să spună că dacă nu votezi PUN/AUR/PL etc. nu ești unionist adevărat, la fel cum există voci potrivit cărora nu ești român adevărat dacă nu te simți 100% acasă la Cluj sau București.

Eu sunt român. Nu însă „și punctum”. Sunt român moldovean și asta nu înseamnă că mă simt inferior sau că-s moldovenist cu dicționarul lui Stati sub pernă. Identitatea mea este complexă, dinamică, dar suficient de trainică și încăpătoare pentru a acomoda acele diferențe pe care alții, din frică sau exces de zel, încearcă să le măture sub covor. 

Eugen Muravschi este redactor-șef la sic!

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.