Un profesor și o cameră împotriva propagandei. „Mr Nobody Against Putin” câștigă Oscarul

De câteva săptămâni tot încerc să văd documentarul Mr. Nobody Against Putin (Domnul Nimeni împotriva lui Putin). Mă pregăteam să-mi iau abonament la o platformă de filme documentare, apoi am descoperit că nu e disponibilă în țara în care sunt acum, pe site-ul BBC, documentarul e disponibil gratuit doar celor care se află în Marea Britanie. Nu mi se dă mâna să descarc de pe torrente un produs la care s-a muncit atât de mult, de aproape zece ani nu descarc nimic de pe torrente, plătitul pentru conținut e felul în care mă solidarizez cu creatorii. Știrea că a câștigat Oscarul m-a făcut să mă răzgândesc și să trec peste propriile principii. Ce privilegiu e să poți vedea filmul ăsta fără să te trezești cu forțele de ordine la ușă sau cu o citație la secția de poliție? M-am conectat printr-un VPN, am revenit pe site-ul BBC și-am dat Play. 

Eroul filmului e și omul din spatele camerei – Pavel sau, așa cum se prezintă în film și cum îl strigă oamenii din orașul lui, Pașa, este profesor la o școală dintr-un oraș de provincie din sudul munților Ural. Carabaș e un oraș industrial, gri, care s-a dezvoltat în jurul unei topitorii de cupru, oamenii văd de la balcoanele lor dealuri arse, ceață și pământuri afectate de metalele grele. În toată mohorârea asta, Pașa reușește să creeze un spațiu colorat pentru elevii lui, el însuși purtând mai tot timpul haine colorate, activități care le provoacă creativitatea și speranța într-un viitor mai bun. Pe lângă funcția de organizator de evenimente la școală, Pașa are rolul și videograf al școlii, rol care îi completează salariul. 

E în spatele camerei la toate evenimentele școlii și orașului, încearcă să facă videoclipuri trăsnite și este extrem de îndrăgit de elevii săi. În 2022, când Rusia începe invazia la scară largă a Ucrainei, Pavel se trezește, din cauza rolului său, nevoit să filmeze lecțiile patriotice, exercițiile militare, marșul pro-război din centrul orașului și să trimită imaginile la direcția regiunii ca dovadă că elevii sunt crescuți în spirit patriotic. 

Pașa continuă să filmeze, fără să știe unde-l va duce povestea, iar din imaginile lui se conturează treptat un portret tulburător al felului în care propaganda pătrunde în viața de zi cu zi a școlii, a orașului și modul în care elevii, inclusiv din clasele mici, sunt atrași în mecanismul războiului. Pavel devine activist fără să vrea și începe să filmeze mai cu intenție profesorii care fac propagandă de război, justificându-l (în special prestația profesorului de istorie Abdulmanov care povestește unei clase de copii de 8-9 ani despre cum francezii suferă din cauza sancțiunilor rusești, nu au gaz, ulei, făină, dar, citez, nu se vor pierde pentru că le place să mănânce broaște, la festivitatea anuală de decernare a celui mai bun profesor din oraș, Abdulmanov obține premiul cel mare și un apartament într-un bloc proaspăt construit), discuțiile adolescenților legate de război, indignarea profesorilor în cancelarie că, din cauza activităților extracurriculare dedicate războiului, care devin mai multe de la o lună la alta, a scăzut performanța școlară la toate disciplinele. Profesorii știu că sunt filmați, poartă microfoane și încearcă să performeze la cameră, pregătindu-și temeinic elevii pentru că toate filmările merg la superiorii.

Documentarul a fost filmat timp de doi ani și nu m-aș teme să o numesc o investigație curajoasă despre un regim disperat, supărat că n-a luat Kievul în două zile, așa cum a anunțat cu fast la televiziunea publică în prima zi de invazie. Pentru mine, acest documentar e și despre buturuga mică care răstoarnă carul mare. Pașa poate n-a reușit să răstoarne carul, dar l-a mișcat un pic. Să filmezi și să arăți lumii întregi realitatea din interior, din cotidianul banal e un act de disidență. Iar Pașa, băiatul crescut singuratic, fără prea multă putere fizică, ajuns să se simtă înțeles doar de elevii de care se înconjoară, găsește propriul mod de a se opune sistemului. Camera lui surprinde momente care, luate separat, par mărunte, dar puse cap la cap arată cât de ușor poate fi modelată mintea copiilor. Rata bărbaților din Carabaș care merg să lupte în Ucraina e una satisfăcătoare, spune el, pentru că profesorii din școala lui, ca și cei din toată țara, își fac treaba bine și cresc copii care nu pun la îndoială necesitatea războiului. 

 Documentarul trezește emoții, întrebări, aprinde beculețe. Am plâns când gașca de tineri l-a tuns pe Vania și l-au pregătit să meargă pe front, am plâns la discursul lui Pașa la ultima festivitate de încheiere a anului școlar. Știa că va fugi din țară a doua zi. 

Nu am simțit judecată în felul în care a regizat documentarul, chiar invers, am empatizat cu oamenii obișnuiți cu viețile lor obișnuite care au ajuns prinși în acest război, cu felul în care începi ca individ să banalizezi moartea atunci când președintele și conducerea nu pun prea mult preț pe viață. Oamenii din film, elevi, părinți, profesori nu par nici fanatici, nici monștri, par mai degrabă obosiți, resemnați, uneori confuzi. Iar oboseala, supușenia lor alimentează regimul. Frica, propaganda și obișnuința fac ca războiul să se strecoare în normalitatea zilnică până când începe să pară ceva firesc. 

Eu și Pașa ne-am născut în aceeași țară. În certificatele de naștere ale amândurora scrie URSS. Părinții noștri s-au fiert în aceeași oală istorică. Și totuși, mama face glumițe despre cum le erau spălate creierele de pioneri în timp ce pune farfuria cu sarmale pe masă, vorbește cu prietenele la cafea despre cât de oribil e războiul, despre cât de neverosimil ar fi părut în urmă cu cincisprezece ani. Rusia a atacat Moldova în 1992, Georgia – în 2018, dar să atace Ucraina, un alt popor slav? Ar fi părut neverosimil. Mama lui nu poate face asta, iar el a putut să o facă doar după ce-a fugit din țară. 

Documentarul m-a făcut să apreciez democrația, așa fragilă sau în devenire cum e ea pe care o trăim în Republica Moldova. Libertatea e mare lucru. Privarea de libertate, frica te dezumanizează. Pot să scriu negru pe alb că președinta mea, Maia Sandu, m-a dezămăgit pe unele aspecte. Pot să scriu la fel de negru pe alb pe care aspecte – în justiție, în lupta împotriva violenței domestice. Pot să scriu că Putin e criminal, iar Trump își nenorocește poporul, inclusiv pe cetățenii care l-au votat. 

Imperiul rus, după trei mari tentative de democratizare din ultimul secol, toate scurte, a revenit la sistemul autoritar. Ne-am născut în aceeași țară, în același imperiu, dar maturitatea ne-a prins în țări diferite. Eu, în una care încearcă, cu toate ezitările și eșecurile, să se lase de umbra trecutului. Pașa, într-o țară în care trecutul s-a întors și lovește cu tot mai multă forță. 

P.S. Acesta este un text de opinie. 

Mă visez în presă de pe la 15 ani. Tot atunci am început să public în ziare pentru elevi, să particip la proiecte radio. Am fondat reviste studențești, platforme online, ador Social Media. Am dus un blog activ peste zece ani și nu-mi imaginez să treacă o zi fără să scriu câteva rânduri. Am preluat administrarea Moldova.org în 2012 și nu mi-e frică să-l numesc proiectul vieții. Nu mai am timp pentru reportaje, eseuri și toate textele pe care visez să le scriu pentru Moldova.org, dar sunt fericită că pun umărul prin proiectele pe care le dezvoltăm la existența acestei echipe care documentează, scrie și publică materiale cu care ne mândrim.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.