Când Ana mi-a spus că are nevoie de cineva care să scrie rubrica despre diasporă și s-a gândit la mine, m-am bucurat tare mult. Apoi m-am întrebat dacă asta înseamnă că și eu sunt din diasporă. I-am spus că mă mai gândesc, deși știam că răspunsul e da, și mi-am chemat prietenii la „consiliu” pe balcon.
Suntem o gașcă mixtă de români și moldoveni, care ne simțim foarte bine unii cu ceilalți, simțim că aparținem și că avem background comun și că ne înțelegem, până bem un pahar-două de vin și începem să punem muzică „de suflet”. Mult timp nu mi-am imaginat seri pe balcon în care să nu cânt, împreună cu două prietene, piesele Mariei Ceaikovskaia. Știți voi, cântece dramatice pe care îți place să suferi. Uneori încerc să traduc versurile pentru prietenii din România. Sau să traduc piesele în rusă ale Alexandrinei Hristov. Sau ale Zemfirei, sau ale lui Țoi. Cam toate încercările de traducere se termină cu „nu sună la fel de bine în română”. Observ cum românii dau din cap și încearcă să pară interesați și să nu ne strice momentul, în timp ce încep discret să se uite pe telefon.
La fel e și în serile în care ajungem la muzică pop, la trash-ul copilăriei noastre. Și dacă multe din trupele românești de la începutul anilor 2000 erau cunoscute și în Moldova, situația e tare diferită când trecem la cele rusești. Să explici cuiva că X trupă rusească era bună și că te apucă nostalgia ascultând-o îți aduce sprâncene ridicate și zâmbete condescendente. E mai simplu când ajungem la 3 Sud Est sau O-zone – referințele comune.
Când aveam 10-11 ani, aveam o casetă cu O-zone. Și, dincolo de toate hiturile, piesa mea preferată era „Eu nu mă las de limba noastră”. O cântam prin casă cu sora mea și accentuam și trăiam intens mai ales ultimele două versuri – „Eu nu mă las de limba noastră// De limba noastră cea… rrrrromână”. (Nu o să comentez aici despre cum au evoluat carierele băieților.) O dată, tata ne-a auzit cântând versurile astea. Ne-a ascultat din altă cameră, apoi a venit când s-a terminat piesa și ne-a spus că e mândru de noi.
De când eram în școală visam să merg la facultate în România. Am crescut cu naționalismul și fantezia despre România-patria-mamă. Îmi imaginam cât de minunat o să fie acolo, cum românii sunt altfel, mai culți și prietenoși și cum acolo o să fiu printre ai mei. Nu pot să nu zâmbesc condescendent când îmi amintesc asta.
Abia când am venit în România mi-am dat seama că „limba noastră cea română” e diferită de „limba lor cea română”. Zilele trecute, un amic român mi-a zis să nu-i mai zic „Ielvin”, că numele lui e „Elvin” de fapt. Și asta după 10 ani în România. Mi-am amintit lecția din abecedar cu diferența de pronunție între „ied”, „iepure” și „elefant”. Îmi amintesc desenele, cum mă uitam la litere, vedeam că se scrie diferit și tot „ielefant” citeam. Cum zicea și învățătoarea și toți ceilalți din jurul meu. Și cum nu zice nimeni din noua mea țară. Limba română este patria mea, vorba poetului.
Enlarge
Uneori, românii mă roagă „să le zic ceva moldovenește”, să audă cum sună. De fiecare dată când mi se cere asta, mă simt ca un exponat. Ca ceva exotic. Și nu vreau ca felul meu de a vorbi să fie ceva exotizat. Unii se distrează auzindu-mă, alții aproape fetișizează accentul. Puțini zic că nu le place sau că nu înțeleg nimic. Iar la întrebarea de ce nu vorbesc tot timpul moldovenește, răspunsul e simplu: nu pot. Stau cu gașca mea mixtă pe balcon și vorbesc „moldovenește” când mă adresez celor din Moldova, românește celor din România. Și nu sunt singura care face asta, e felul de a vorbi cam al tuturor moldovenilor de aici pe care i-am cunoscut.
Limba română este patria mea, am crescut cu citatul ăsta repetat până s-a ros. Și în această limbă-patrie am mai auzit și „moldoveni împuțiți care ne iau joburile”, și „mergeți voi la mama-Rusie”, și „ai putea să-mi aduci un kalașnikov de la voi din piață?”
Prietenii români spun că de fapt avem același background, iar noi le punem muzică în rusă și Ёжик в тумане (trad: „Ariciul în ceață”, desen animat sovietic). Ei au crescut cu TVR, noi cu Moldova 1 și ORT. Ei au avut Cartoon Network în română, noi în engleză. Ei aveau Nickelodeon în română, noi în rusă. Totuși, ura nediscriminată față de comunism și speranța la o viață mai bună în Europa erau comune. Și sărăcia.
Limba română este patria mea. Doar că am nevoie de acte ca să mă primească această patrie. Sau să pot pleca în Europa, așa cum au făcut foarte mulți moldoveni. Sunt privilegiată să am buletin românesc. Pot să mă angajez și să plătesc contribuții sociale, și să votez, și să primesc pensie aici peste 50 de ani. Și votul meu poate să schimbe la fel de puțin ca în Moldova, iar pensia să fie la fel de la limita subzistenței.
Nu știu ce să răspund acum când sunt întrebată care e naționalitatea mea. Răspunsul variază în funcție de context, iar una dintre opțiuni e „cât timp ai la dispoziție să-ți explic?” Când călătoresc și vreau să merg din oraș la hostel, zic că merg acasă. Sau când mergeam de la facultate la cămin. Sau când pornesc de la Cluj la Chișinău. Sau de la Chișinău la Cluj. Deocamdată, cred că am identitatea națională de melc. Rucsacul-cochilie în care am noroc să am un pașaport care mă poate purta prin Europa, o matrioșcă cumpărată de la un second din Cluj, un steag curcubeu, o poză cu familia, un colier dintr-un dop de plută, făcut de o prietenă. Și pot să scriu și să deconstruiesc cât vreau ideea de identitate și de patrie, dar mă ajută să știu că mama mă așteaptă oricând acasă. Chiar dacă doar pentru câteva zile, cât să-mi fac din nou plinul de brânză și murături.
