Am tot urmărit, iarnă de iarnă, Malanca prin obiectivul fotografului documentarist Ramin Mazur și mi-am promis că 2026 va fi anul în care o să urmăresc această tradiție cu ochii mei.
La Palanca, raionul Călărași, am descoperit că Malanca este mai mult decât un ritual de Anul Nou pe stil vechi. Este un mecanism comunitar complex, în care tradiția, identitatea și realitățile sociale contemporane se întâlnesc într-o noapte de haos (aproape) controlat.
Originea tradiției este legată de comunitățile ucrainene aduse în zonă în 1818, pentru a ridica mănăstirea Hîrjauca. De atunci, Malanca a rămas prezentă acolo. La Palanca, eroul central este calul huțul, personaj care simbolic alungă spiritele rele. Alături de el apar figuri arhaice: baba, moșneagul, vânzători, Scaraoțchi.
Tradițional, toate rolurile sunt jucate de băieți. În România sau Ucraina, unele cete au devenit mixte. La Palanca, regula rămâne neschimbată: doar băieții pot participa. Masca suspendă normele sociale, permite exagerarea și uneori agresivitatea. Fără mască însă, tinerii redevin parte a unei comunități mici, cu reguli clare și puține oportunități economice.
Într-o singură noapte, ceata Malanca poate aduna sume considerabile. De această dată au colectat aproximativ 20.000 de lei. Majoritatea sunt redirecționați spre cauze locale: tratamente medicale, reparații, nevoi urgente. Malanca funcționează astfel ca un sistem informal de crowdfunding.
Pentru tinerii din sat, mulți dintre care muncesc în agricultură sau în construcții ori pleacă peste hotare, Malanca este momentul în care se întorc acasă.
În spatele măștilor, rămâne o întrebare mai mare: cum păstrezi tradiția vie fără să ignori schimbarea? Și cum susții tinerii care aleg să rămână?
Am căutat răspunsurile la Tatiana Popa, fondatoarea Muzeului „Casa Părintească”, fotograful documentarist Ramin Mazur și Pavel Pricop, singurul tânăr din ceata Malanca pe care l-am găsit în sat.
