Fragment din romanul „Hora înfometaților”, de Lilia Calancea, apărut în aprilie 2026 la editura Polirom.
Mariţa i-a interzis să se uite la cuibul cu rândunici. Şi, ca să înţeleagă mai bine, i-a fluturat cu o nuieluşă sub nas. Iute soră mai avea, nimic de zis. N-a schimbat năravul nici când a prevenit-o ca un om cinstit:
— Dacă pui mâna pe mine, n-am să te bocesc!
Şi a ieşit mândru din ogradă. La urma urmei, nu se mai teme el chiar atât de nuieluşă, cât de gândul că rândunicile au carnea mai uscată decât a cioroilor şi-i putea sta în gât. Aşa i-a spus un copil din drum. Pe urmă, poate că era şi păcat. Se găteau să plece rândunicile lor şi cine s-ar îndura să mănânce o pasăre care-ţi cântă de rămas-bun? De-a mirării că zăboviseră în anul cela cu plecarea. Erau de acum în octombrie, dar ele tot cântau pe sârmă, de parcă puţină nădejde mai aveau să revadă stăpânii casei la anul. Tot întindeau şi întindeau despărţirea.
Să se îndepărteze mult de casa lor nu prea avea puteri. Mândria l-a ţinut numai până la al doilea gard din mahala, încolo maţele iar au prins a-i ghiorăi.
Nu-i vorbă, nu-l lăsa Mariţa să moară de foame, seara îl aştepta în cotruţă partea lui de lipie coaptă dintro ţârică de făină, amestecată cu lobodă uscată, amară la gust de-ţi veneau maţele înapoi. Atâta doar că ziua căuta măcar să miroasă altceva, aşa cum fac căţeii, ca să-şi amăgească foamea.
Ce-ar mai fi vrut să fie şi el un pui de rândunică, ar fi mâncat şi gâze, şi viermi, şi tot ce i-ar fi adus mama rândunică în cioc. Pe cuvânt că nu s-ar alinta deloc. Cercetă cu ochi flămânzi partea de drum unde cândva creşteau colăcei sub gard. Totul era păscut. Şi nu de bobocei, ca atunci când era mai mititel şi ieşea cu vărguţa după ei, ci de copiii care mai puteau ieşi în drum. Acum nici zare de suflet, cât cuprindeai cu ochiul. Linişte moartă. Nici măcar plânset de copil pe vreo prispă. Dar, stai, că nu-i aşa. Parcă aude ceva. Sau i se năzare? De ceva timp aude voci care nu se văd cu ochiul. Mariţa i-a lămurit că era din cauză că n-au mâncat de mult pâine.
— Ş-apoi, dacă nu mai mănânc pâine, nu mai sunt om ca înainte?
— Ia mai bine şi dormi, măi Vasilică, i-a răspuns Mariţa, apucându-l de piciorul slab ca varga.
Mare şmecheră era soră-sa. Singură pornea vorba şi apoi o cotea în altă parte. Că uite, au timp de vorbit cât lumea! Un ceas cu pântecul gol e cât o veşnicie. Ian numără câte îţi ies! Le ştie Mariţa pe toate! Dar tace şi face. Hop, ţi-l anină de un picior. Îi pune talpa în poală şi începe s-o frământe. O mângâie, o suceşte, o învârteşte, o turteşte, iar o mângâie, până Vasilică se prăvălea într-un somn adânc şi uita de vorbă şi de pâine.
N-avea cum să ştie că şmecheria asta Mariţa o prinse de la bunica Gafiţa. Dar ceea a prins-o de la bunica ei şi tot aşa. Au învăţat una de la alta: dacă ai pornit o vorbă – se întâmplă des la femei, că pe ele stă tot greul –, dar nu mai ai puteri s-o duci până la capăt, trage omul de picior şi frământă-i frumuşel talpa înainte de culcare. Căci şi femeia doarme mai bine numai după ce îi adoarme pe toţi ai casei, chiar şi pe cei mai mofturoşi.
A auzit sau n-a auzit el boarea ceea de plâns?
Vasilică mai ciuli o dată urechile. În sfârşit, răzbătu până la el un chiţcăit. Venea de după o şură. Nici nu mai trebuia să deschidă portiţa, când ajunsese pe loc. Multe gospodării rămaseră fără ele. De flămânzi ce erau, oamenii nu mai aveau putere să meargă la pădure ca să aducă lemne. Puneau pe foc ce mai găseau pe lângă casă.
Lângă şură dădu cu ochii de o copiliţă cu şiroaie negre pe faţă: lacrimile i se amestecară cu mâinile murdare. Ajunsese la ea când deja îşi cheltuise tot sufletul pe plâns şi acum doar sughiţa cu ochii umflaţi. Alături, un băiat mai mărişor – nu-l văzuse niciodată prin mahala, la drept vorbind, nici pe fetiţă n-o cunoştea, poate veniseră în sat la ei crezând că era mai uşor cu mâncarea – muşca dintr-un boţ cu pene.
Văzându-l pe Vasilică apropiindu-se de ei, fetiţa îi arătă cu degetul la o sită:
— Eu am prins vrăbiuţa! Cu grăunciorul meu… Băiatul rupea cu dinţii carnea cu pene.
Vasilică îl privi îngrozit. Brusc, simţi cum i se zbate un ochi. Pleoapa-i tremura ca o aripă de pasăre. În sfârşit, strigă printre dinţi:
— Măi… tu… tu nu eşti om!
