Alesia Pesenka este originară din Belarus și a fost jurnalistă la site-ul independent TUT.by. Pentru că nu promova propaganda președintelui Alexandr Lukașenka, în 2021 site-ul a fost declarat „extremist”. Mulți jurnaliști au fost nevoiți să părăsească țara, de frică că ar putea fi persecutați și condamnați la închisoare.
Alesia a locuit mai multe luni în Ucraina, iar în vara lui 2021 a plecat în Polonia, unde studiază sociologie. Urmărește zilnic ce se întâmplă în țara unde au rămas părinții ei, prietenii și tot ce a iubit și iubește cel mai mult, iar știrea că rachetele rusești au fost lansate spre Ucraina de pe teritoriul Belarusului a îngrozit-o și făcut-o să se simtă și mai neputincioasă.
Cum te simți în Polonia? Consideri că ești în siguranță, atâta timp cât te afli într-o țară vecină cu Ucraina?
Aici mă simt în siguranță. Nu cred că Rusia se va implica într-un război direct cu o țară membră NATO. Dar nu gândeam așa în urmă cu trei săptămâni. De când sunt mică auzeam sperietoarea despre armata Federației Ruse care este cea mai puternică și invincibilă.
Mereu eram speriați că dacă vom privi spre Occident, vom fi atacați de armata rusească.
Dar acest mit s-a spulberat în ziua în care Rusia a invadat Ucraina și nu a reușit să acapareze Kyivul într-o zi sau două cum spuneau Putin și Lukașenka.
Acest balon s-a spart și eu m-am liniștit puțin, chiar dacă în primele zile mă trezeam și primul lucru pe care-l făceam era să văd dacă Kyievul mai rezistă.
Acum mă tem de posibilitatea unui atac nuclear, motiv pentru care și în Polonia și acasă oamenii s-au grăbit să cumpere iodură de potasiu, care se presupune că ar ajuta în cazul unui război atomic. Acum nu mai găsești iodură de potasiu în farmacii, doar online.
Care este impactul acțiunilor de acum ale lui Lukașenka asupra poporului belarus?
Tot mai mulți cunoscuți mi-au povestit că se ciocnesc cu atitudine discriminatorie față de ei din partea cetățenilor altor țări. Sunt cazuri particulare când cineva refuză să-ți dea apartamentul în chirie când îți vede pașaportul belarus sau îți zice să pleci în țara ta care lansează rachete împotriva Ucrainei.
Lucrul cel mai dureros este că timp de doi ani am luptat cu regimul dictatorial al lui Lukașenka, am ieșit la proteste, am fost arestați și declarați extremiști, iar peste noapte – din luptători pentru democrație, ne-am transformat în agresori și puțini se gândesc la faptul că deciziile lui Lukașenka nu reprezintă părerea poporului.
Este un paradox să ignori atâta timp rugămintea oamenilor să fie ajutați să neutralizeze regimul lui Lukașenka, iar acum să-i învinuiești că nu l-au neutralizat.
Mulți belaruși se tem că vizele lor ar putea fi anulate și vor fi alungați acasă, unde îi așteaptă un dictator care nu vrea să te opui, să gândești și să ai propria părere. Dar nu cred că asta se va întâmpla.
Ai putea să revii în Belarus?
Nu, cel puțin nu în timpul apropiat. După ce site-ul la care lucram a fost declarat „extremist”, au fost deschise dosare penale pentru toți membrii redacției. După atâtea luni încă nu sunt clar stabilite capetele de acuzare și nici nu pot presupune ce ar putea inventa acolo. De aceea, mi-am propus să nu revin acasă până lucrurile nu devin mai clare și sigure.
La începutul lunii februarie m-am întâlnit cu părinții în Ucraina, am fost la munte, iar pe 15 februarie am revenit în Polonia. Atunci se vorbea foarte mult despre posibilitatea unui atac din partea Rusiei. Nu mă simțeam în siguranță, dar nu m-aș fi gândit niciodată că invazia va fi chiar așa.
De mult timp lucrez la o analiză a propagandei și cum prin intermediul ei se construiește cultul unui regim. De aceea, citesc foarte multe articole propagandistice. Mi-e interesant să observ cum construiesc subiectul, pe ce pun accent, iar în iulie 2021 am citit un articol în care Dmitri Medvedev vorbea despre Ucraina, despre neînțelegerile cu autoritățile ucrainene care sunt naționaliste și că teritoriul Ucrainei trebuie întors Rusiei. Articolul mi s-a părut ciudat și pe alocuri de neînțeles, ca peste câteva luni, același lucru să-l spună și Putin în „lecția lui de istorie” din 21 februarie 2022.
Înseamnă că războiul nu te-a luat prin surprindere?
Nu pot să spun că m-a surprins, dar m-a întristat foarte tare. Mai ales atunci când am aflat că rachetele au fost lansate de pe teritoriul Belarusului. Nu m-am așteptat la asta. Până în ultima clipă am sperat că nimic nu va porni de pe teritoriul nostru spre Ucraina. Eram tristă, dar era evident că aveau să folosească tehnica militară rusească pe care au lăsat-o pe teritoriul Belarusului.
Lukașenka ne-a implicat așa, fără să ne întrebe, iar noi nu știm cum să rezolvăm această situație…
E dureros să vezi imagini cu tancurile rusești care trec pe teritoriul țării tale. Nimeni din Belarus nu vrea război, am discutat și cu oameni care nu mergeau la alegeri și erau indiferenți de tot ceea ce se petrece în țară, dar și ei spun că nu vor război și cel mai tare nu vor să fie priviți ca agresori. Subiectul războiului este unul destul de dureros pentru noi, cei care am fost mult timp sub ocupație. Iar buneii noștri care au trăit în timpul celui de-al doilea război mondial știu că război nu înseamnă să mărșăluiești cu tancurile până la Berlin, ci multă durere și pierderi. Dacă în Rusia unii oamenii uneori preamăresc războaiele, în Belarus – acest lucru nu se întâmplă.
La 27 februarie, în Belarus a avut lor referendumul pentru modificarea Constituției, în care oamenii au fost întrebați dacă susțin sau nu războiul din Ucraina și dacă sunt de acord să ofere imunitate tuturor foștilor președinți. Asta în contextul în care Lukașenka se află la conducerea țării deja de aproape trei decenii și în presa străină este numit „ultimul dictator din Europa”. Potrivit Comisiei Electorale a Belarusului, peste 65% dintre cetățeni au votat pentru schimbările propuse, iar 10% – împotrivă.
Scopul referendumului a fost și consolidarea puterii regimului său după protestele în masă din 2020 și 2021, când polițiștii au arestat peste 35.000 de persoane, printre care și 300 de jurnaliști. De asemenea, sub paravana acestui referendum, Belarus a renunțat la statutul de zonă liberă nucleară, permițând țării să găzduiască arme nucleare pentru prima dată de la căderea Uniunii Sovietice. Referendumul a fost numit de opoziție – o nouă farsă de a lui Lukașenka.
Tot pe 27 februarie, oamenii au ieșit în centrul Minskului, purtând steaguri ale Ucrainei și scandând „Nu războiului!”. Aproape 1000 de protestatari au fost reținuți, iar mass-media de stat a trecut cu vederea aceste acțiuni de protest.
Dar rezultatele referendumului arată altceva…
Alegerile și referendumurile organizate în Belarus mereu au fost și sunt falsificate. Asta s-a făcut la alegerile prezidențiale din 2020 și asta s-a făcut și acum.
Mulți deja nu mai văd rostul protestelor. Dar în aceste clipe, Ucraina arată eroismul oamenilor săi. Nu mă gândesc că oamenii din Belarus ar putea cândva să iasă cu mâinile goale și să încerce să oprească un tanc.
Mulți ucraineni ne întreabă: De ce nu opriți tancurile? De ce tăceți? Dar nu putem face acest lucru. Prea puțin depinde de noi. Lukașenka este apărat de armată și de poliție și stă liniștit pe scaunul său. Iar acum, oamenii trebuie să învețe din nou să se unească.
Ești generația care a crescut sub dictatura lui Lukașenka. Cum s-a schimbat politica lui pe parcursul anilor?
Într-o zi mă gândeam la asta. Și îmi aminteam că în anii 2010 ceva s-a schimbat. Lukașenka parcă s-a mai relaxat sau poate simțea că nu are opoziție pe care să o nimicească și din acel moment lucrurile au început cât de cât să se dezvolte. Au fost deschise întreprinderi mici, oamenii au devenit mai contemporani, iar clasa de mijloc și-a construit o realitate unde puteai trăi aproape la fel ca cei din Uniunea Europeană. Încercai să te dezvolți și evoluezi, dar să ai cât mai puțin de-a face cu statul.
Dacă în alte țări oamenii se așteaptă ca statul să-i ajute, aici era important ca statul să nu te încurce.
Prin 2010 am vizitat Vilnius, când Lituania a început să ofere vize de călătorie, și acolo am avut un adevărat șoc cultural. Vedeam oameni care se plimbau pe stradă cu un pahar de cafea, ceea ce mi se părea uimitor, când în Minsk cu greu găseai trei cafenele în centrul orașului. Belarușii mergeau în weekend în Lituania după cumpărături, branduri și prețuri mai accesibile, dar și pentru cafea sau bere. Treptat s-au deschis și la noi rețele de magazine europene, ONG-uri care ajutau persoanele cu dizabilități sau care organizau evenimente culturale. Oamenii se dezvoltau, iar Lukașenka nu se opunea. Probabil, considera că nu îi pun în pericol poziția.
Toate aceste lucruri și elemente de dezvoltare europeană au fost oprite total în 2020, însă, oamenii deja nu mai voiau să tacă și au ieșit la proteste, sperând că lucrurile se pot schimba. Timp de doi ani, am cerut în repetate rânduri pe plan mondial să se pună sancțiuni pe Lukașenka și regimul lui, pentru a-l slăbi, dar nimeni nu ne-a auzit, decât abia acum, când a permis trupelor rusești să treacă pe teritoriul Belarusului.
Ce simți când îl vezi pe Lukașenka că merge la Moscova și vorbește în numele întregului popor belarus?
Deja nu mai am puteri nici măcar să mă indignez. Te uiți la asta și îți vine să urli. Înțelegi că omul cela nu ar fi trebuit să fie acolo, nu ar trebui să spună asta, nu ar trebui să afirme că părerea lui este părerea întregului popor… Simți supărare, frustrare și dezamăgire. Te simți neputincios și neauzit. Dar din altă parte, nimic nu e nou. Acolo a mers mereu și continuă să meargă.
Mă bucur că a rămas oficiul Svetlanei Tihanovskaia, care continuă să discute cu autoritățile străine și să spună întregii lumi că Lukașenka nu este cel care reprezintă interesele oamenilor și părerile lor, iar oamenii simpli au rămas ostaticii acestei situații.
Svetlana Tihanovskaia a fost contracandidata lui Alexandr Lukașenka la alegerile prezidențiale din 2020.
Pe parcursul campaniei electorale, ea a fost amenințată în repetate rânduri, ca să iasă din cursă, lucru pe care nu l-a făcut. În același timp, Lukașenka declara în fața presei loiale lui că țara nu este pregătită pentru o femeie președinte.
Scopul principal invocat de Tihanovskaia era organizarea unor alegeri libere și corecte, lucru care nu a fost posibil, după ce Comisia Electorală Centrală din Belarus a anunțat că Alexander Lukașenka a obținut 80,23% din voturi, în timp ce Svetlana Tihanovskaia – 9,9%.
Tihanovskaia nu și-a recunoscut înfrângerea, iar când a mers la sediul Comisiei Electorale pentru a depune o plângere în legătură cu rezultatele prezentate, a fost reținută. Ulterior, pe rețelele sociale, ea a venit cu un mesaj către oameni în care le cerea să respecte legea, declarație despre care mulți au spus că a fost făcută sub presiune.
În cele din urmă, Tihanovskaia a părăsit Belarusul ajungând în Lituania, dar cu toate acestea, a devenit vocea oamenilor care se opun regimului dictatorial al lui Lukașenka.
Cum faci față valului de știri despre război?
M-am implicat mult în acțiunile de voluntariat și ajut refugiații din Ucraina. E atât de mult de lucru, că nu ai atâta putere și rezistență. Uneori, sunt cuprinsă de o stare sufocantă de neputință. Pentru că nu am căi directe să opresc toate astea. Încerc să lucrez și să ajut cât pot.
Îmi e rușine pentru că de pe teritoriul Belarusului se lansează rachete.
Dar acum nu este timpul să venim cu explicații. E timpul să acționăm, să ajutăm refugiații, să cumpărăm și livrăm medicamente Ucrainei.
De ce îți este frică?
Mă tem că Belarus nu va mai exista ca țară, că ar putea deveni parte din Federația Rusă. Și că vom fi discriminați, pentru acțiunile și deciziile unui dictator cu care noi am luptat și toți ne priveau dintr-o parte. Dar vreau foarte tare ca acest război să se termine și Ucraina să fie învingătoare, iar oamenii să nu mai sufere.
Foto din arhiva personală
