„Nu sunt obișnuită să renunț. Chiar și o iubire, până n-o fac praf, nu ies din ea...”
Interviu cu scriitoarea Lorina Bălteanu
“
Când mi se face dor de ducă, mă duc. Ies la marginea satului și aleg un drum. De fiecare dată altul. Nici la școală nu merg pe același. Când termin lecțiile, mă întorc acasă pe un drum, pe care încă nu am mai fost. Chiar dacă uneori înconjur tot satul. Dacă merg pe unde am mers și ieri, mă doare capul.
M-am întâlnit cu Lorina Bălteanu pentru acest interviu în curtea ei, devenită, întrucâtva, legendară printre literații din Chișinău. Aflată în centrul istoric al orașului, curtea verde și glicina din fața ușii sunt cele care te farmecă din prima. „Cerul meu violet", descrie Lorina succint tufele de glicină care se încolăcesc luxuriant pe suportul înalt ce umbrește intrarea în casă.
Lorina vorbește calm și fără înflorituri despre viața și scrisul ei. Chișinăul nu înseamnă pentru ea acasă. A petrecut în Chișinău, cumulativ, mai puțin timp decât în oricare altă parte. Fetița care s-ar fi dus și pe jos la Paris și-a construit o casă acolo și gestionează o afacere de succes cu bijuterii. Până a ajunge în capitala franceză, Lorina Bălteanu a absolvit Institutul de Literatură „M. Gorki" din Moscova și a fost foarte activă în lumea literară care foșnea în anii '90 în Chișinău, lansând câteva volume de poezii care s-au bucurat de succes.
Revenirea ei în Moldova pentru a lansa un roman i-a bulversat pe unii și i-a bucurat pe restul. O carte în care Lorina Bălteanu descrie visceral și fără menajamente cadrul rural din satul natal și pruncia unei copile care se naște cu o dorință nestăvilită de a pleca în lumea largă.
Ne lansăm într-o discuție dezinvoltă despre afacerea cu bijuterii pe care o gestionează de una singură, pentru că-i vine greu să delege. Se simte responsabilă față de artizanele din atelierul ei, femei din Moldova și alte zone ale Europei de Est. „Nu sunt obișnuită să renunț. Chiar și o iubire, până n-o fac praf, nu ies din ea... simt un fel de responsabilitate față de promisiunile mele față de mine", îmi spune Lorina Bălteanu.
Lorina vorbește calm și fără înflorituri despre viața și scrisul ei. Chișinăul nu înseamnă pentru ea acasă. A petrecut în Chișinău, cumulativ, mai puțin timp decât în oricare altă parte. Fetița care s-ar fi dus și pe jos la Paris și-a construit o casă acolo și gestionează o afacere de succes cu bijuterii. Până a ajunge în capitala franceză, Lorina Bălteanu a absolvit Institutul de Literatură „M. Gorki" din Moscova și a fost foarte activă în lumea literară care foșnea în anii '90 în Chișinău, lansând câteva volume de poezii care s-au bucurat de succes.
Revenirea ei în Moldova pentru a lansa un roman i-a bulversat pe unii și i-a bucurat pe restul. O carte în care Lorina Bălteanu descrie visceral și fără menajamente cadrul rural din satul natal și pruncia unei copile care se naște cu o dorință nestăvilită de a pleca în lumea largă.
Ne lansăm într-o discuție dezinvoltă despre afacerea cu bijuterii pe care o gestionează de una singură, pentru că-i vine greu să delege. Se simte responsabilă față de artizanele din atelierul ei, femei din Moldova și alte zone ale Europei de Est. „Nu sunt obișnuită să renunț. Chiar și o iubire, până n-o fac praf, nu ies din ea... simt un fel de responsabilitate față de promisiunile mele față de mine", îmi spune Lorina Bălteanu.
Lorina Bălteanu, în curtea casei de la Chișinău. Mai 2023
Oare romanul „Legată cu funia de pământ” nu este inclusiv despre dorința de a fugi, de a renunța?
Este despre dorul de ducă, despre o dorință extraordinară de a rupe cercul, de a cunoaște și de a obține libertate. Când fugi, abandonezi, când pleci, evoluezi și ai dreptul să păstrezi. Niciodată nu mi-am pus problema rupturii definitive, ci am fost dintotdeauna curioasă ce e dincolo și dacă nu poate folosi la ceva acel „dincolo".
Ce v-a făcut să vă doriți să reveniți la Chișinău și să lansați un roman?
Dorul de mine, probabil. Ceva n-am consumat până la urmă, am lăsat niște datorii aici. Să nu crezi că mi-e dor de Peciște sau de ceva concret... Vrea să finalizez niște emoții netrăite până la capăt. Fie că ești la Paris, la Tokyo sau în Moldova, viața anterioară are o structură pe care trebuie s-o finalizezi până la capăt.
La un moment dat m-am întrebat „unde-s acasă?" și am înțeles că mi-am mutat ființa la Paris. Casei mele de la Paris, pe care-am construit-o tot eu, am încercat să-i dau un sens, să-i pun pilonii de care mă sprijin. Nu mă pot declara o pariziană, dar fiica mea cu siguranță este, deși i-am dat o educație românească. Până la urmă, ești acolo unde te naști, nu anulezi nașterea și primii ani de viață în niciun fel... Port cu mine încărcătura asta emotivă și cartea e o demonstrație.
Cum ați trecut la a scrie proză?
Credeam că sunt poet. Conceptele de poet, dramaturg, prozator s-au mai apropiat în ultimul timp. Nu simt o trecere bruscă, pentru că și cartea mea are foarte multă poezie în ea. Fiecare bucată poate fi separată de celelalte, are construcția ei, scara pe care urci și prăpastia în care cobori. Sunt intercalate poeme despre stare, nu doar despre un eveniment propriu-zis.
Când mă uit peste umăr, așa îmi văd copilăria, fragmentat. Portretul a ce s-a întâmplat îl construiești mai târziu cu instrumente de scriitor, dar emoția este cea mai importantă în cartea mea. Am vrut s-o reproduc exact cum am avut-o.
Cât de des reveniți la Chișinău?
Revin la Chișinău foarte rar în ultimul timp. Cât era mama vie, veneam cât de des posibil. Acum am venit cu treabă - pentru lansarea romanului. Imediat ce termin toate obligațiile mele de prezentare a cărții, plec înapoi la Paris. Vreau să mă întorc într-o atmosferă literară [la Chișinău], să cunosc tinerii care s-au născut în lipsa mea și să mă vadă și pe mine cineva. Să reîncep un dialog pe care l-am întrerupt o dată și căruia i-am dus lipsa. Am respect și responsabilitate pentru cititorul meu – trebuie să-i duc cartea acasă.
Este despre dorul de ducă, despre o dorință extraordinară de a rupe cercul, de a cunoaște și de a obține libertate. Când fugi, abandonezi, când pleci, evoluezi și ai dreptul să păstrezi. Niciodată nu mi-am pus problema rupturii definitive, ci am fost dintotdeauna curioasă ce e dincolo și dacă nu poate folosi la ceva acel „dincolo".
Ce v-a făcut să vă doriți să reveniți la Chișinău și să lansați un roman?
Dorul de mine, probabil. Ceva n-am consumat până la urmă, am lăsat niște datorii aici. Să nu crezi că mi-e dor de Peciște sau de ceva concret... Vrea să finalizez niște emoții netrăite până la capăt. Fie că ești la Paris, la Tokyo sau în Moldova, viața anterioară are o structură pe care trebuie s-o finalizezi până la capăt.
La un moment dat m-am întrebat „unde-s acasă?" și am înțeles că mi-am mutat ființa la Paris. Casei mele de la Paris, pe care-am construit-o tot eu, am încercat să-i dau un sens, să-i pun pilonii de care mă sprijin. Nu mă pot declara o pariziană, dar fiica mea cu siguranță este, deși i-am dat o educație românească. Până la urmă, ești acolo unde te naști, nu anulezi nașterea și primii ani de viață în niciun fel... Port cu mine încărcătura asta emotivă și cartea e o demonstrație.
Cum ați trecut la a scrie proză?
Credeam că sunt poet. Conceptele de poet, dramaturg, prozator s-au mai apropiat în ultimul timp. Nu simt o trecere bruscă, pentru că și cartea mea are foarte multă poezie în ea. Fiecare bucată poate fi separată de celelalte, are construcția ei, scara pe care urci și prăpastia în care cobori. Sunt intercalate poeme despre stare, nu doar despre un eveniment propriu-zis.
Când mă uit peste umăr, așa îmi văd copilăria, fragmentat. Portretul a ce s-a întâmplat îl construiești mai târziu cu instrumente de scriitor, dar emoția este cea mai importantă în cartea mea. Am vrut s-o reproduc exact cum am avut-o.
Cât de des reveniți la Chișinău?
Revin la Chișinău foarte rar în ultimul timp. Cât era mama vie, veneam cât de des posibil. Acum am venit cu treabă - pentru lansarea romanului. Imediat ce termin toate obligațiile mele de prezentare a cărții, plec înapoi la Paris. Vreau să mă întorc într-o atmosferă literară [la Chișinău], să cunosc tinerii care s-au născut în lipsa mea și să mă vadă și pe mine cineva. Să reîncep un dialog pe care l-am întrerupt o dată și căruia i-am dus lipsa. Am respect și responsabilitate pentru cititorul meu – trebuie să-i duc cartea acasă.
Sâmbătă, 20 mai, scriitoarele Lorina Bălteanu, Tatiana Țîbuleac și Ionela Hadârcă vor avea un dialog cu cititorii în cadrul Zilelor Literaturii Române la Chișinău. MediaCor, ora 12:00.
De ce ați întrerupt acest dialog?
Feeling-ul meu de persoană publică mi-a spus că trebuie să fiu model pentru foarte mulți, să știu cum să aduc mesajul meu la toți și să fiu credibilă. Ca scriitoare, aveam alt mecanism de expunere și a trebuit să aleg. Poate m-a luat valul... Poezia mi-a bătut la ușă, dar nu eram acasă, vorbea ceea.
Când ajung la disperare fizică, oboseală - pentru că muncesc uneori exagerat de mult, recunosc - iese din mine un țipăt de disperare și vreau să mă opresc să scriu. Dorința asta-i tot mai mare și bănuiesc c-ar putea să biruie și să mai scriu ceva.
Cât de mult țineți pulsul pe ce se întâmplă în literatura de la Chișinău și ce iese pe piață de la scriitorii mai tineri?
Dacă ajunge la urechile mele că a apărut ceva interesant, sunt curioasă, caut, mă duc în librării... Mi-a plăcut Alexandru Popescu (autorul romanului „Montana", n.r.), Tatiana Țîbuleac, care este extraordinară. Noi despre noi scriem cel mai greu și abia acum începem să exploatăm literar și cultural toată soarta noastră amară. Vine o generație care-o să se poată uita fără durere în spate și scrie despre asta.
Cititorii noștri sunt unii și aceeași. Dintotdeauna m-am sinchisit că avem atât de puțini cititori. Când eram tânără nu aveam speranțe la România, nu aveam senzația că suntem într-un spațiu literar comun. Când te gândeai că sunt câteva mii de cititori potențiali, nici nu-ți venea să scoți pixul din geantă. Scriitorul are nevoie să fie citit și emoția lui să fie multiplicată. Reacția la prima mea carte (Obstacolul sticlei, n.r.), citită de foarte multe femei care mă-ntâlneau pe stradă și plângeau pentru că s-au regăsit în carte, mi-a dat de gândit. Eu nu scriu pentru mine, că pot să și tac. În subconștient există legătura cu cel care-o să citească.
Uneori te întrebi dacă exiști cu adevărat sau nu. Rezonanța cu cititorii îți dă o confirmare în plus. Recunoașterea îți iscălește actul de identitate și faptul că exiști.
Feeling-ul meu de persoană publică mi-a spus că trebuie să fiu model pentru foarte mulți, să știu cum să aduc mesajul meu la toți și să fiu credibilă. Ca scriitoare, aveam alt mecanism de expunere și a trebuit să aleg. Poate m-a luat valul... Poezia mi-a bătut la ușă, dar nu eram acasă, vorbea ceea.
Când ajung la disperare fizică, oboseală - pentru că muncesc uneori exagerat de mult, recunosc - iese din mine un țipăt de disperare și vreau să mă opresc să scriu. Dorința asta-i tot mai mare și bănuiesc c-ar putea să biruie și să mai scriu ceva.
Cât de mult țineți pulsul pe ce se întâmplă în literatura de la Chișinău și ce iese pe piață de la scriitorii mai tineri?
Dacă ajunge la urechile mele că a apărut ceva interesant, sunt curioasă, caut, mă duc în librării... Mi-a plăcut Alexandru Popescu (autorul romanului „Montana", n.r.), Tatiana Țîbuleac, care este extraordinară. Noi despre noi scriem cel mai greu și abia acum începem să exploatăm literar și cultural toată soarta noastră amară. Vine o generație care-o să se poată uita fără durere în spate și scrie despre asta.
Cititorii noștri sunt unii și aceeași. Dintotdeauna m-am sinchisit că avem atât de puțini cititori. Când eram tânără nu aveam speranțe la România, nu aveam senzația că suntem într-un spațiu literar comun. Când te gândeai că sunt câteva mii de cititori potențiali, nici nu-ți venea să scoți pixul din geantă. Scriitorul are nevoie să fie citit și emoția lui să fie multiplicată. Reacția la prima mea carte (Obstacolul sticlei, n.r.), citită de foarte multe femei care mă-ntâlneau pe stradă și plângeau pentru că s-au regăsit în carte, mi-a dat de gândit. Eu nu scriu pentru mine, că pot să și tac. În subconștient există legătura cu cel care-o să citească.
Uneori te întrebi dacă exiști cu adevărat sau nu. Rezonanța cu cititorii îți dă o confirmare în plus. Recunoașterea îți iscălește actul de identitate și faptul că exiști.
Cum se simte lumea literară din Chișinău astăzi, comparativ cu anii '90, când ați lansat volumele de poezii?
N-am avut foarte mare bucurie de la lansări nici atunci și nici acum. Există o distanță enormă între ceea ce scriu și cei care citesc. Nu este foarte bine dezvoltată cultura lecturii și am senzația că se citește foarte puțină literatură în Moldova. N-ar fi corect să fac o comparație dintre atunci și acum, pentru că nu simt pulsul cu tânăra generație, dar, comunicând cu tinerii, nu simt că au la bază lecturi necesare, bazice.
Paralel cu cărțile, trebuie să-i înveți pe oameni să citească. Să-i înveți de foarte tineri ce ar trebui să caute în cărți și să-i convingi că asta i-ar ajuta să trăiască, să simtă. Să le dai mai curând respectul și o viziune pragmatică asupra lecturilor. După ce faci munca asta, cartea vine de la sine. Pragmatismul a biruit, la un moment dat, și lumea a început să aleagă doar chestii care folosesc la ceva concret. Deși fiecare-n parte și colectiv suferă foarte mult, nu se regăsesc pe sine, nu știu cum să-și tămăduiască rănile sufletești. Pentru asta ar fi fost necesară lectura.
N-am avut foarte mare bucurie de la lansări nici atunci și nici acum. Există o distanță enormă între ceea ce scriu și cei care citesc. Nu este foarte bine dezvoltată cultura lecturii și am senzația că se citește foarte puțină literatură în Moldova. N-ar fi corect să fac o comparație dintre atunci și acum, pentru că nu simt pulsul cu tânăra generație, dar, comunicând cu tinerii, nu simt că au la bază lecturi necesare, bazice.
Paralel cu cărțile, trebuie să-i înveți pe oameni să citească. Să-i înveți de foarte tineri ce ar trebui să caute în cărți și să-i convingi că asta i-ar ajuta să trăiască, să simtă. Să le dai mai curând respectul și o viziune pragmatică asupra lecturilor. După ce faci munca asta, cartea vine de la sine. Pragmatismul a biruit, la un moment dat, și lumea a început să aleagă doar chestii care folosesc la ceva concret. Deși fiecare-n parte și colectiv suferă foarte mult, nu se regăsesc pe sine, nu știu cum să-și tămăduiască rănile sufletești. Pentru asta ar fi fost necesară lectura.
“
Să am un jurnal în care scriu doar despre mine. Așa nu risc să mi-l fure cineva și să-l citească în voce la toți. Nimănui nu-i pasă ce simt.
Nici mie nu-mi pasă ce cred ei despre mine.
Mâine plec.
Nici mie nu-mi pasă ce cred ei despre mine.
Mâine plec.
O întrebare banală, dar necesară: cât de autobiografic este romanul „Legată cu funia de pământ"?
Toți mă întreabă dacă a existat una sau alta... E o modalitate literară de a finaliza în mintea mea anumite întâmplări. Autobiografia e un material de la care pornești, dar în rest [romanul] este o operă literară, o ficțiune. Frații mei, 7 la număr, sunt adevărați, am avut mamă și tată, mătuși, verișoare, totul a existat în realitate. După mine s-a născut fratele meu, scos din carte.
Am o povestire, avută loc în realitate, în care eu asist la nașterea lui, conducând-o pe mama la maternitate. N-am ieșit [din sala de nașteri] și nu a văzut nimeni că eu particip la nașterea lui. Este o bucată foarte puternică, m-am temut de ea și am scos-o. Probabil, o s-o încorporez în viitoare ediție... Am avut atunci senzația că mai particip o dată la nașterea mea și asta mi-a dat vizibilitate asupra nașterii mele. De aceea am scris cu atâta ușurință cum mă nasc eu pentru că am văzut cum se naște un alt suflet pe lume.
A existat în realitate jurnalul despre care merge vorba în roman?
Încercări de-a face notițe am avut dintotdeauna. Foarte des abandonam jurnalele fiindcă aveam senzația falsului. M-a descurajat să scriu jurnale frica de-a spune adevărul despre sine. Doamne ferește dacă cineva se uită c-un ochi străin asupra ta... Noi suntem foarte speriați că cineva va pătrunde în interiorul nostru.
Toți mă întreabă dacă a existat una sau alta... E o modalitate literară de a finaliza în mintea mea anumite întâmplări. Autobiografia e un material de la care pornești, dar în rest [romanul] este o operă literară, o ficțiune. Frații mei, 7 la număr, sunt adevărați, am avut mamă și tată, mătuși, verișoare, totul a existat în realitate. După mine s-a născut fratele meu, scos din carte.
Am o povestire, avută loc în realitate, în care eu asist la nașterea lui, conducând-o pe mama la maternitate. N-am ieșit [din sala de nașteri] și nu a văzut nimeni că eu particip la nașterea lui. Este o bucată foarte puternică, m-am temut de ea și am scos-o. Probabil, o s-o încorporez în viitoare ediție... Am avut atunci senzația că mai particip o dată la nașterea mea și asta mi-a dat vizibilitate asupra nașterii mele. De aceea am scris cu atâta ușurință cum mă nasc eu pentru că am văzut cum se naște un alt suflet pe lume.
A existat în realitate jurnalul despre care merge vorba în roman?
Încercări de-a face notițe am avut dintotdeauna. Foarte des abandonam jurnalele fiindcă aveam senzația falsului. M-a descurajat să scriu jurnale frica de-a spune adevărul despre sine. Doamne ferește dacă cineva se uită c-un ochi străin asupra ta... Noi suntem foarte speriați că cineva va pătrunde în interiorul nostru.
E adevărat că v-ați modificat numele în copilărie în certificatul de naștere?
Da, iar părinții mei au fost nevoiți să-mi schimbe numele până la urmă. Eu nu răspundeam cu celălalt nume, nu reacționam... Mama a fost foarte inteligentă și acea mătușă din România (tanti Muza în roman, n.r.) i-a mai schimbat puțin gândirea, altfel era să fiu un copil nenorocit. Mătușa așa mă numea și spunea că acela nu e numele meu... Ea chiar avea salonul ei de chiromanție la București și ghicea în stele.
În cartea mea se regăsesc mulți oameni din diasporă cu dor de casă și cred că ea le unge niște răni. Am stilizat-o în limbajul care se vorbea atunci, i-am dat o tentă orală, am fost foarte atentă și tandră cu cel care-ar prelua de la mine bagajul de emoții. Chiar îi iubesc pe cei care-o să preia de la mine lumina.
Când ați fost ultima oară în satul natal (Peciște, Rezina, n.r)?
Am avut o pică pe satul meu și m-am întors de două ori după ce-am plecat în lumea mare. M-am întors o dată când am putut să-mi aduc părinții la Chișinău și a doua, când i-am arătat fiicei mele satul. Casa i-a părut foarte mică, dar dealul nostru i-a lăsat o impresie care îi trezește și azi nostalgia... Avem un landșaft foarte frumos, dar arând și săpând e foarte greu să te uiți la apusurile noastre... Nu știm să folosim puținul timp pe care-l avem pentru bucurii.
Da, iar părinții mei au fost nevoiți să-mi schimbe numele până la urmă. Eu nu răspundeam cu celălalt nume, nu reacționam... Mama a fost foarte inteligentă și acea mătușă din România (tanti Muza în roman, n.r.) i-a mai schimbat puțin gândirea, altfel era să fiu un copil nenorocit. Mătușa așa mă numea și spunea că acela nu e numele meu... Ea chiar avea salonul ei de chiromanție la București și ghicea în stele.
În cartea mea se regăsesc mulți oameni din diasporă cu dor de casă și cred că ea le unge niște răni. Am stilizat-o în limbajul care se vorbea atunci, i-am dat o tentă orală, am fost foarte atentă și tandră cu cel care-ar prelua de la mine bagajul de emoții. Chiar îi iubesc pe cei care-o să preia de la mine lumina.
Când ați fost ultima oară în satul natal (Peciște, Rezina, n.r)?
Am avut o pică pe satul meu și m-am întors de două ori după ce-am plecat în lumea mare. M-am întors o dată când am putut să-mi aduc părinții la Chișinău și a doua, când i-am arătat fiicei mele satul. Casa i-a părut foarte mică, dar dealul nostru i-a lăsat o impresie care îi trezește și azi nostalgia... Avem un landșaft foarte frumos, dar arând și săpând e foarte greu să te uiți la apusurile noastre... Nu știm să folosim puținul timp pe care-l avem pentru bucurii.
“
Uneori mi se pare că încă nici nu m-am născut [...] mă mir, când dau de imaginea mea din oglindă. Mă așez pe o pernă și vorbesc cu ea ore în șir despre toate [...] când o să plec, o s-o iau cu mine.
Fetița din roman nu are un portret clar și nici un nume. A fost procedeu intenționat?
N-am vrut să-i dau o nuanță foarte concretă, biografică... Eu nu mă țin minte fizic. De câte ori mă prindeam în oglindă eram foarte mirată de cine e dincolo. Foarte târziu m-am unificat cu acea imagine din oglindă și din memorie. De aceea ea e atât de vaporoasă... Mă țin minte [pe mine] ca o ceață deformată. Am foarte puține fotografii din acea perioadă. Este explicat în povestirea cu prima mea dragoste pentru fotograful care a murit și de la care nu s-a păstrat nicio fotografie. Sentimentul a fost atât de puternic, a fost prima mea moarte...
Cum aș fi arătat pe acele fotografii... Eram o umbră albă și nimic altceva. Eram expresia unei senzații și a unei descoperiri, neașteptate pentru mine, de a avea atracție și suferință pentru altcineva... A fost prima mea maturizare sufletească.
Ce s-a întâmplat cu fetița după ce-a plecat din sat?
A intrat în viață.
N-am vrut să-i dau o nuanță foarte concretă, biografică... Eu nu mă țin minte fizic. De câte ori mă prindeam în oglindă eram foarte mirată de cine e dincolo. Foarte târziu m-am unificat cu acea imagine din oglindă și din memorie. De aceea ea e atât de vaporoasă... Mă țin minte [pe mine] ca o ceață deformată. Am foarte puține fotografii din acea perioadă. Este explicat în povestirea cu prima mea dragoste pentru fotograful care a murit și de la care nu s-a păstrat nicio fotografie. Sentimentul a fost atât de puternic, a fost prima mea moarte...
Cum aș fi arătat pe acele fotografii... Eram o umbră albă și nimic altceva. Eram expresia unei senzații și a unei descoperiri, neașteptate pentru mine, de a avea atracție și suferință pentru altcineva... A fost prima mea maturizare sufletească.
Ce s-a întâmplat cu fetița după ce-a plecat din sat?
A intrat în viață.
Text de Patricia Mihailă
Editat de Anastasia Condruc
Fotografii de Ernest Todiev
Editat de Anastasia Condruc
Fotografii de Ernest Todiev
