La mijlocul lunii mai, presa internațională scrie despre moartea unui moldovean pe Everest. Acesta s-a îmbolnăvit și a murit în tabăra IV, la altitudinea de 7920 m a muntelui. Îl despățeau mai puțin de 1000 de metri de „vârful lumii” la care visa să ajungă. Pe același drum, în această primăvară au murit alte șase persoane. Știrea ne-a făcut să ne întrebăm de ce Everestul atrage atât de mulți oameni și cum arată, de fapt, calea spre cucerirea celui mai înalt pisc?
Cu jumătate de secol în urmă pe Everest ajungeau puțini alpiniști, cu ani de experiență în spate. Acum, pe acesta se aventurează chiar și cei care nu sunt alpiniști. Iar în vârful Everestului se formează cozi imense cu cei care-și așteaptă rândul, pentru a-și face un selfie.
Everestul a fost transformat într-o atracție turistică care pompează anual milioane de dolari în bugetul Nepalului, adună sute de turiști străini, infectează muntele cu tone de gunoaie și lasă în fiecare sezon câteva cadavre pe traseul dificil.
„Facem acești munți din ce în ce mai supărați”
„Uneori, singura cale spre înalt este ca mai întâi să cobori”, spune Alex Găvan, un alpinist român care urcă de mai bine de zece ani pe munții cu altitudinea de peste 8000 m, fără să folosească oxigen suplimentar și nici persoane care să-i care echipamentul. El a reușit să urce pe Everest după mai multe încercări.
În 2015, când urca pe muntele din vecinătatea Everestului, Lhotse, Alex scria pe blogul său: „Sunt zeci de oameni pe Everest. 99,99% folosesc oxigen suplimentar și prea mulți dintre ei au experiență îndoielnică de alpinism. Tabăra de bază de la Everest nu ar trebui să fie locul în care abia se învață să se pună o pereche de crampoane sau să se potrivească un ham… Mulțumesc cerului că asta nu se întâmplă și pe ceilalți munți. Am senzația că noi, prin lipsă de respect, facem acești munți din ce în ce mai supărați. Și atunci ne întrebăm de ce se întâmplă accidente aparent inexplicabile”.
A doua zi, în Nepal s-a produs un cutremur cu magnitudinea de 7,8, care a generat o avalanșă puternică în munții Everest, omorând 17 alpiniști și rănind alți 61. Reprezentanții Ministerului Turismului estimau că în acel moment pe munte erau 1000 de oameni, dintre care 400 de străini.
Istoria Everestului
Vârful Everest este cel mai înalt punct de pe Pământ, cu o altitudine de 8848 m deasupra nivelului mării. Se află în Munții Himalaya, la granița dintre Nepal și Tibet. Primii care au ajuns până în vîrful muntelui au fost neozeelandezul Edmund Hillary și Tenzing Norgay din Nepal. Era 29 mai 1953.
Însă nimeni nu spunea atunci că pentru a ajunge pe vârful muntelui, cei doi au avut nevoie de 350 de hamali, 20 de șerpași și tone de provizii. „Atât eu, cât și Tenzing ne-am gândit că odată ce am urcat muntele, era puțin probabil ca cineva să mai facă vreodată o altă încercare. N-am fi putut greși mai mult”, spunea peste 50 de ani neozeelandezul celor de la revista National Geographic.
| Șerpașii sunt legendarii alpiniști originari din Himalaya. Ei sunt angajați pentru a însoți expedițiile. Sarcina lor de bază este să urce în fața grupului, să instaleze scări peste crevase și să transporte în spate până la 60 kg de echipament al alpiniștilor, fără a putea folosi tuburi de oxigen.
Din totalul de 304 decese pe Everest, 119 (39%) au fost șerpași. Pentru un sezon de muncă, aceștia sunt plătiți cu până la 5.000 de dolari – considerabil mai mult decât salariul mediu de 600 de dolari/lună din Nepal, dar cu mult mai puțin decât ghizii occidentali care pot primi pentru aceeași perioadă peste 35 de mii. |
Potrivit specialiștilor în geodezie, anual, vârful muntelui Everest crește cu 4-27 mm și migrează spre nord-est cu 3-6 mm datorită tectonicii plăcilor din zonă.
Cele mai multe escaladări se fac în luna mai, când vântul este mai potolit. Muntele are 15 trasee care duc spre vârf și de-a lungul acestuia sunt patru tabere, unde alpiniștii trebuie mai multe zile să se aclimatizeze, pentru a-și putea continua drumul.
În 20 august 1980, Reinhold Messner (Italia) a devenit primul om care a ajuns singur pe vârf, fără tuburi de oxigen.
Condiții dure și cadavre pe traseu
De cele mai multe ori, Everestul este clasificat ca „zona morții”. Temperaturile sunt uneori atât de scăzute, încât în doar câteva clipe pot să cauzeze degerături a peticului de piele expus. De obicei, vânturile sunt extrem de puternice, iar zăpada înghețată îți face piciorul să lunece. Presiunea atmosferică pe vârful Everest este aproximativ o treime din cea de la nivelul mării, ceea ce înseamnă că doar o treime din oxigenul cu care ne-am obișnuit. Majoritatea alpiniștilor folosesc tuburi și măști de oxigen la altitudini de peste 8.000 m, dar sunt și cei care decid să urce fără acestea. Dacă nu au suficient oxigen, oamenii nu mai gândesc clar, iar în combinația de condiții meteo dificile, temperaturi scăzute și pante abrupte cere decizii corecte și rapide.
Însă, folosirea tuburilor cu oxigen a stârnit multe controverse, menționate și în cartea „Into Thin Air” a lui Jon Krakauer. Jurnalistul american a urcat și el pe Everest în mai 1996, când s-a produs una dintre cele mai puternice furtuni, care a ucis 12 persoane. În cartea sa, Krakauer a criticat utilizarea tuburilor de oxigen, pentru că acestea le permit unor alpiniști nepregătiți să încerce ascensiunea vârfului, ceea ce duce la situații periculoase și decese.
Everest s-a transformat într-o afacere
De-a lungul anilor, muntele Everest s-a transformat într-o afacere prosperă. Ceea ce odată a fost un peisaj imaculat este acum plin de tuburi de oxigen abandonate, mii de kilograme de excremente înghețate și peste 200 de cadavre pe traseu, care nu au fost recuperate.
„Într-o perioadă relativ scurtă, cel mai înalt munte din lume a fost transformat dintr-o fiară periculoasă într-un bun comercial valoros”, scrie the hustle. Mai mult de jumătate din toate cele peste 11 mii de escaladări au avut loc în ultimul deceniu. Numai în 2019, un record de 876 de urcări a provocat un blocaj de trafic pe vârful Everestului care a cauzat 11 decese.
| Pe muntele Everest au urcat peste 11 mii de persoane, dar au ajuns pe vârf aproape 6400 dintre ei. |
Când Tenzing Norgay și Edmund Hillary au atins pentru prima dată vârful Everestului în 1953, alpinismul era un sport rezervat cluburilor alpine, expedițiilor naționale și activităților științifice. De-a lungul anilor 1980, accesul a fost limitat la un permis pe sezon. Dar totul s-a schimbat la începutul anilor 1990. Dându-și seama că există o oportunitate de afaceri, oficialii nepalezi au decis să ofere mai multe permise de acces, iar după anii 2000, au încetat să mai restricționeze numărul de permise pe care le oferă, mai ales că fiecare permis pentru o persoană costă 11.000 de dolari.
„Deodată, oamenii cu bani au descoperit că ar putea angaja un ghid montan profesionist și un grup de șerpași care să le care lucrurile și să poată să urce vârful muntelui”, susține Alan Arnette, antrenor de alpinism și expert în Everest.
Dar ce facem cu gunoiul?
O călătorie pe Everest durează mai mult de o lună, iar prețul pornește de la 20 de mii de dolari și ajunge până la 200.000, în funcție de facilitățile oferite.
„Everest este ca un bec pentru o molie”, spune antrenorul de alpinism Arnette. Potrivit lui, majoritatea alpiniștilor profesioniști numesc Everestul un traseu turistic, pe care nu mai vor să urce.
Dar prea puțini dintre cei care visează la cel mai înalt vârf de pe Pământ se gândesc și la gunoiul pe care-l lasă în urma lor. „Când urcă pe Everest, fiecare persoană produce în jur de 8 kg de gunoi”, calculează autorii revistei National Geographic. Majoritatea acestui gunoi rămâne pe munte, iar muntele este cu containere de mâncare aruncate, deșeuri umane și echipamente abandonate. Pe măsură ce schimbările climatice s-au agravat, zăpada și gheața au început să se topească, expunând resturile și contaminând bazinul hidrografic al Everestului. Mii de nepalezi se bazează pe apa care vine de pe munte pentru existența lor, iar nivelurile tot mai mari de poluare de pe munte le pun sănătatea în pericol.
Guvernul nepalez și ONG-urile au lansat proiecte în cadrul cărora au colectat 13 tone de deșeuri din munte cu ajutorul șerpașilor. Cu toate acestea, Națiunile Unite estimează că pe Everest sunt cel puțin 137 de tone de deșeuri solide.
****
Drapelul Republicii Moldova a fost arborat pe Everest pentru prima dată în 2009 de către Andrei Carpenco. Atunci el spunea presei că cea mai dificilă este, de fapt, coborârea: „Muntele cere concentrare maximă, te vrea acolo, nu acceptă să te gândești la altceva decât la pașii care urmează să-i faci, altfel te dă jos”.
În vârful muntelui au ajuns patru moldoveni. Ultimul a fost alpinistul moldovean Vladislav Zotea, care a ajuns pe vârf la 19 mai 2023.
Surse foto: National Geographic, Alex Găvan, Nirmal Purja
