Interviu cu Ion Leahu, ex- membru al delegaţiei Republicii Moldova în Comisia Unificată de Control – mecanism tripartit pentru supravegherea situaţiei din Zona de Securitate de la Nistru.
În calitate de ex-membru în Comisia Unificată de Control, puteţi să ne spuneţi, cât de eficient este acest mecanism, după 20 de ani?
Comisia Unificată de Control, în calitate de mecanism de menținere a păcii, de mult timp este eficientă în exclusivitate la nivelul indicat de reprezentanții Federației Ruse.
Pe lângă discuţiile oficiale, care e atitudinea membrilor CUC din partea transnistreană faţă de colegii lor de la Chişinău?
Atitudinea e una corespunzătoare gradului de tensiune, caracteristic activității acestui mecanism. Dacă cu ceva timp în urmă erau posibile unele relații omenești sau chiar adresări cu probleme de ordin personal între membri, acum nici nu poate fi vorba despre așa ceva.
În toţi aceşti ani cât aţi fost membru CUC, vă aduceţi aminte, care a fost cea mai tensionată şi complicată şedinţă? Povestiţi-ne despre ea
Vara anului 2004, reprezentanţii regimului, concentrând un număr considerabil de angajaţi ai structurilor de forţă, au ocupat portul fluvial Varniţa. Cum am înţeles ceva mai târziu, scopul acţiunii era acapararea utilajului şi a navelor tehnice, care apărţineau societăţii pe acţiuni “MoldecoNistru flota”, care prezenta un mare interes economic pentru anumite persoane din administraţia secesionistă. În prezenţa reprezentanţilor forţelor de menţinere a păcii au fost blocaţi angajaţii firmei şi sustrase navele – un remorcher, o şalupă şi extractorul de nisip.
Noi, reperezentanţii RM în CUC, aveam de soluţionat două probleme – a restitui bunurile sustrase illegal şi a scoate din portul Varniţa militarii transnistreni. Atenţionez – problema secundă nici nu trebuia să apară în condiţiile unei operaţiuni de menţinere a păcii clasice. Ei au calculate bine, ştiind că noi nu vom accepta prezenţa separatiştilor în port. După multe ore de ceartă, de viclenie (reprezentanţii regimului declarau că au decizia procuraturei asupra acţiunilor efectuate, ce binevoitor era întâmpinat de alţi membri ai CUC). Am fost nevoit să alegem – mai întâi scoatem forţele militare din port, apoi restul. La mai multe luni am obţinut restitirea remorcherului, însă fără exstractor de nisip – firma a falimentat. Acest caz m-a convins absolut că regimul este dispus să utilizeze forţa cînd consideră necesar şi nimeni nu poate, dar nici nu doreşte să-l împiedice.
Activitatea CUC este puţin mediatizată în presa din Republica Moldova. De ce credeţi că există un interes atat de mic față de subiectele discutate la CUC în rândul jurnaliștilor moldoveni?
Viaţa republicii e destul de activă, evenimente sunt multe şi într- adevăr interesante. CUC, de ordine, are o agendă destul de constantă, iar în ultimul timp – n-o are în genere. Pentru jurnaliştii din Chişinău este un lux inadmisibil să stai o zi întreagă la Bender pentru a declara seară că a fost sau nu a fost aprobat raportul comandamentului militar unificat. Noi, oamenii normali, am depăşit starea de conflict, noi vren viaţă paşnică. Pe când cei din regiune, fiind lipsiţi de subiectele respective, ar trebui să-şi revadă integral sensul existenţei lor.
Acordul din 1992, semnat de către Elţin şi Smirnov, este respectat la moment doar pe hârtie. Ce pârghii internaţionale ar putea folosi autorităţile constituţionale pentru a obliga partea rusă şi cea transnistreană să-şi îndeplinească obligaţiunile din acel acord?
Încep răspunsul cu constatarea că partea transnistreană în acest acord nu există, astfel, ea nu are careva obligaţiuni. Nu poate, conform dreptului internaţional, să fie parte într-un acord internaţional, o formaţiune care nu este subiect al dreptului internaţional.
Pornind de la acest deziderat, Chişinăul ar trebui, cât de greu este, să ceara respectarea normelor internaţionale – să excludă Tiraspolul din oricare negocieri. De altfel, permanent o să ne facem de râs, discutând în formatul 5+2 demontarea unui funicular ruginit, substituind prin aceasta împuternicirile a doi sefi de raioane.
Ce părere aveţi despre ultimele declaraţii ale lui Voronin, potrivit cărora soluţia diferendumului este acordarea statutului de republică regiunii transnistrene?
Răspund ca locuitorii Odesei, prin înaintarea propriilor întrebări. A. Ce i-a încurcat lui Voronin s-o facă în cei 8 ani de guvernare totală? B. Care ar fi temeiul legitim de acordare a statului de republică regimului secesionist – cultural, confesional, etnic? Nu există un asemenea temei. Şi Voronin astă o ştie. El conştient s-a antrenat în “hora de şantaj”, pe care anumite forţă o joacă la indicaţia „fraţilor mai mari”.
După un val de discuţii, subiectul mutării sovietului suprem la Tighina a dispărut din vizorul presei din stânga Nistrului. Putem zice că Şevciuk a renunţat la idee?
Au vacanţa de vară. Odată cu terminarea vacanţei, indicaţia va fi realizată. Această acţiune a fost urzită nu pentru zgomot în presă.
Cum apreciați rolul misiunii OSCE în procesul de reglementare? Cât de imparțială este activitatea OSCE și dacă misiunea face tot ce ar putea să facă?
Misiunea a mizat prea mult pe o notă falsă. Se considera că acest conflict poate fi soluţionat prin apropierea administraţiilor de la Tiraspol şi Chişinău. S-au consumat sume fabuloase de bani pentru a-i “apropia”. Efectul e cunoscut. Însă, la nivel de persoane, am impresii extra pozitive faţă de angajaţii cu care am lucrat. Aveau calitatea de a fi imparţiali, cum le dictează funcţia, dar şi să spună lucrurile la locul lor. În 2004, când separatiştii au blocat şcolile, angajaţii Misiunii Nadiolischii şi Vencer în spate aduceau vase cu apă şi le spuneau miliţienilor din Bender cine sunt ei. Direct…
Politica pașilor mici dă roade sau trebuie „inventat” un altfel de mecanism?
Cum poate da roadă un mecanism care nu are nimic comun cu scopul anunţat? Lansarea unui tren, de care nimeni nu se foloseşte, în detrimentul normelor internaţionale a circulaţiei feroviare – poate fi considerat un pas spre atingerea reglementării? Se vorbeşte referitor la coordonarea activităţii organelor de asigurare a ordinii publice, însă transnistenii neapărat adaugă – în baza legii. A cărei legi? Dacă s-ar propune reabilitarea Acordului din 1992, potrivit căruia Transnistria este o regiune a Republicii Moldova – iată asta ar fi un pas nu prea mare, însă constructiv. Nu trebuie de recurs la iluzii – sau discutăm statutul, sau renunţăm la aceste discuţii inutile.
E suficient că există Biroul de Reintegrare sau ar trebui ca în fiecare minister şi structură de stat să existe o strategie pentru regiunea transnistreană?
Ca structură administrativă, Biroul este suficient, însă în rest -mecanismul e ineficient. Dar, permiteți-mi să nu destăinui opiniile mele, cine ştie, poate le va solicita cineva.
Putem zice că există voinţă politică la Chişinău pentru rezolvarea acestui conflict?
Faptele la moment indică contrariul, cu toate că îmi este foarte dificil să expun această constatare – prea multe mă leagă de oamenii care sunt antrenați în aceste activități.
