La aproape 80 de ani, Iulia Dubălaru sau Leliunea, cum îi spune toată lumea, trăiește singură în satul Parcani, Soroca. Copiii s-au împrăștiat prin țară și prin lume, iar cele două surori și cei doi frați ai ei au decedat. „Am rămas numai eu”, spune femeia cu tristețe.
Totuși, alinare îi sunt nepoții care o vizitează și ea le gătește ceva bun. Neapărat face șoricei pe care îi pudurează la sfârșit pe fiecare în parte și îi aranjează frumos pe un blid rotund.
Femeia le spune șoricei, însă în alte regiuni ale țării, acești biscuiți cu untură și smântână poartă mai multe denumiri: băieței, rogalici, turte cu pudră, țigăruște sau sigarete, cornișori sau cornulețe, prăjiței cu pudră, vrăbiuțe, băsmăluțe, turtițe, uscăței, degeței, popșoieși, iernișori, păpușele, fluierașe, gândăcei.
„Ne-a fost greu”
S-a născut în 1944. Tatăl ei a plecat la război când mama era însărcinată. „Tata a murit la război și mama a rămas cu cinci copii și i-a crescut cum a putut ea, tare greu”, spune Leliunea.
Una dintre surori a învățat pentru a deveni soră medicală, frații au făcut șoferie, însă Iulia a trebuit să rămână acasă, să o ajute pe mama, fiind cea mai mică dintre copii. Își dorea și ea să devină soră medicală, însă s-a măritat după ce a absolvit zece clase. „N-am putere să te întrețin”, i-a spus mama.
Soțul ei era un tânăr orfan. Pe ajutor din partea părinților ei nu puteau conta, mama Iuliei era bolnavă. „Tare greu ne-a fost. Eu făceam tutun, el lucra în construcții. Și încetișor am făcut și casă, și sarai, și beci, și fântână, și trei copii am crescut.”
A trecut prin multe perioade grele din viață, însă cel mai mult a suferit când fiul mijlociu s-a dus la război, în Afganistan. Toată săptămâna lucra la tutun, iar duminica, în loc să se odihnească, femeia se ducea la biserica din satul vecin, Volovița, și se ruga ca fiul ei să se întoarcă nevătămat acasă. Mare i-a fost bucuria când fiul a revenit sănătos.
Cât erau mici, femeia își lua fiii cu ea la cules și înșirat tutun. Dar a ținut să le ofere studii, ca să aibă o viață mai ușoară decât a ei. Din cauza muncii în colhoz, femeia a rămas fără un rinichi. „Sunt mânțănită de ei. Că au învățat, sunt cuminți, lucrează și sunt la locul lor. Numai asta-i rău – că nu-s cu mine niciunul”, spune femeia.
Ajunsă la 80 de ani, bunica Leliunea se simte singură. Șapte ani în urmă a murit soțul ei, au murit surorile și frații, și verișoarele.
Șoricei de Crăciun
Cât povestește despre greutățile vieții, femeia pune într-un lighean, la ochi, un borcan de smântână și unul de untură. Peste acest amestec toarnă niște făină și o lingură de amoniu pentru prăjituri. Sare, zahăr, unt sau apă nu pune. Apoi face un aluat nici tare și nici moale și îl frământă puțin, până acesta nu se mai lipește de mână.
Își amintește că mama ei făcea de Crăciun șoricei și turte și încuia tot în casa mare până la sărbătoare, ca să nu mănânce de frupt. „Dimineața, ne sculam diminecioară și mama aprindea focul, făcea măligă și mâncam răcituri, cu friptură. Eram cinci copii și mâca cu noi. Era vesel, era frumos, noi eram bolfoși și grăsuleni toți. Mama tare ne căta, ne hrănea. Eu nu știu când ea mânca, că ea stătea tot timpul în picioare și ne turna mâncare. Nu era cum amu: fiecare să mănânce din tălgerelul lui, dar toți dintr-o strachină, horp, horp. Făceam o hodorogeală la strachina ceea!”, își amintește femeia.
După ce aluatul e gata, este tăiat în boțuri egale. Apoi, boțurile se transformă în turte mai groase decât cele de plăcintă. Leliunea trece cu forma pe mijloc și taie turta în jumătate. Apoi mai trece o dată cu forma și taie turta deja în patru. Apoi cele patru bucăți se transformă în opt triunghiuri cu marginile valuri.
Pe fiecare triunghi pune câte o jumătate de linguriță de dulceață de trandafir făcută de cu vară. Apoi, încet începe de la latura mare și rotește aluatul până la vârf până iese un cornuleț. Și așa cu fiecare triunghi, și așa cu fiecare turtiță.
Cuptorul este preîncălzit la 200 de grade și tava unsă cu ulei plină cu șoricei ajunge la copt pentru următoarele 30 de minute sau până se rumenesc bine. Leliunea a reușit să facă două tăvi pline și a treia pe jumătate cu biscuiți.
„După ce s-au copt, este foarte important să-i lași să se răcească bine”, explică femeia. După ce s-au răcit, femeia ia fiecare biscuit în parte și îl „pudurează” cu zahăr pudră. Dacă aceștia ar fi calzi, zahărul de pe șoricei s-ar topi.
Se servesc cu o ceașcă de compot rece din beci.
De Crăciun, bunica Leliunea așteaptă colindători pe care o să-i mulțumească cu șoricei, dar și pe cei dragi.
