Când spunem în română că bem „apă”, folosim un cuvânt moștenit din latină. Mâncăm „ciorbă” cu un nume turcesc. Ne exprimăm „dragostea” printr-un cuvânt slav. Lucrăm de luni până vineri la „biroul” împrumutat din franceză și așteptăm „weekendul” din engleză. În cele mai obișnuite cuvinte pe care le folosim zilnic încape o bună parte din istoria limbii noastre materne.
În Republica Moldova, limba română este la ea „acasă” de 37 de ani. Atâția ani se fac de când a fost oficializată, la Chișinău, drept „singura limbă de stat”, împreună cu revenirea la grafia latină. Și totuși, abia în 2023 „limba română” a luat oficial locul sintagmei „limba moldovenească” în Constituție și în legislația Republicii Moldova.
Deși a avut un istoric tumultos, originea și evoluția acestei limbi este una extrem de complexă. De aceea, îți povestim câteva lucruri pe care probabil nu le știai despre limba pe care o vorbești.
Limba română, „soră” cu limbile romanice
Româna este o limbă indo-europeană. Aceasta face parte din familia limbilor romanice, alături de italiană, franceză, spaniolă, portugheză, catalană, dalmată și sardă. Adică toate păstrează, în forme diferite, „scheletul” limbii latine.
De exemplu, cuvântul latinesc „noctem” se regăsește în română drept „noapte”, în franceză – „nuit”, în italiană – „notte”, în spaniolă – „noche”, iar în portugheză – „noite”.
Un alt exemplu: „panem”. Cuvântul a fost moștenit în română drept „pâine”, în franceză – „pain”, în italiană – „pane”, în spaniolă – „pan”, iar în portugheză – „pão”.
Formarea acestor limbi, inclusiv a românei, a început printr-un proces numit romanizare. Odată cu extinderea Imperiului Roman, populațiile din teritoriile cucerite au adoptat treptat latina vorbită. Însă, după destrămarea Imperiului, formele regionale s-au îndepărtat unele de altele și au continuat să se schimbe în contact cu limbile altor populații migratoare. Așa au apărut limbile romanice de astăzi. Așa a apărut și limba română.
Dialectele și graiurile limbii române
Deși vorbim aceeași limbă, româna nu sună peste tot la fel. Diferențele de vorbire se simt nu doar între cele două maluri ale Prutului, ci și între unii vorbitori de la Briceni, Cahul sau Chișinău.
În perioada sovietică, dar și după proclamarea Independenței, asemenea particularități au fost invocate pentru a susține existența unei „limbi moldovenești” diferite de română. Din punct de vedere lingvistic însă, variația regională este firească și nu înseamnă că avem două limbi și nici măcar două dialecte. Ca să înțelegem ce sunt aceste diferențe, trebuie să înțelegem care este diferența între dialect și grai.
Potrivit Institutului de Lingvistică al Academiei Române, limba română are patru dialecte istorice: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân.
Lingvista și profesoara de istorie a limbii Elena Varzari ne-a explicat că „un dialect nu înseamnă doar un accent diferit sau câteva cuvinte specifice unei regiuni”. El se formează atunci când comunități care vorbesc aceeași limbă trăiesc mult timp separate, iar vorbirea lor evoluează în direcții diferite.
Cel mai răspândit dialect este cel dacoromân. Pe acesta îl vorbim în Republica Moldova, România, dar și în unele comunități istorice din Ucraina, Serbia, Ungaria și Bulgaria. Din dacoromână s-a format limba română literară pe care o folosim astăzi, iar numărul vorbitorilor săi depășește 20 de milioane.
La sud de Dunăre se păstrează celelalte trei dialecte. Aromâna este vorbită în Grecia, Albania, Macedonia de Nord și Bulgaria, precum și în comunități din România și Serbia.
Meglenoromâna se mai aude în câteva sate din regiunea Meglen, împărțită astăzi între nordul Greciei și Macedonia de Nord.
Iar cel mai restrâns este dialectul istroromân, păstrat doar în câteva localități din Peninsula Istria, în Croația, în satul Žejane și în împrejurimile localității Šušnjevica. Cercetătorii Universității Oxford estimează că în Istria au rămas mai puțin de 200 de vorbitori, cei mai mulți în vârstă și bilingvi, iar UNESCO a declarat istroromâna ca fiind „pe cale de dispariție”.
Astfel, dacă cineva îți spune că limba vorbită în Republica Moldova este „moldovenească” sau că ar fi un dialect diferit de cel din România, știi deja ce îi poți răspunde. Deși vorbim același dialect – dacoromân, asta nu înseamnă că româna sună pretutindeni la fel. Particularitățile regionale există și la noi, însă ele țin de o altă categorie lingvistică: graiul.
„Un grai se recunoaște cel mai mult după pronunție, după cuvintele folosite și, uneori, chiar după variația unor forme gramaticale”, ne spune experta Elena Varzari.
În cazul dialectului dacoromân, clasificarea propusă de cei mai mulți lingviști se referă la cinci varietăți principale ale graiului: muntenesc, moldovenesc, bănățean, crișean și maramureșean. Denumirile ne sugerează și locurile în care s-au răspândit acestea.
Graiul muntenesc se întâlnește în sudul și sud-estul României, cel bănățean în Banatul împărțit astăzi între România și Serbia, cel crișean în vestul României, iar cel maramureșean în Maramureșul istoric, de o parte și de alta a graniței româno-ucrainene.
Graiul moldovenesc, pe care îl vorbim în cea mai mare parte a țării noastre, depășește însă hotarele dintre Prut și Nistru. El se vorbește pe o bună parte a teritoriului Moldovei istorice: în regiunea Moldova din România și în nordul Bucovinei, aflat astăzi în Ucraina, dar și în unele localități din stânga Nistrului.
Însă nici măcar limba română vorbită în Republica Moldova nu este uniformă pe tot teritoriul țării. Lingvistul Eugeniu Coșeriu explica, în baza atlaselor lingvistice, că graiul moldovenesc propriu-zis este tipic doar localităților din nordul și centrul țării, iar la sud ar apărea mai multe trăsături ale graiului muntenesc.
Straturile limbii române
Lingviștii descriu formarea și evoluția limbii prin prisma a patru straturi. Pentru limba română, cel mai vechi este substratul traco-dacic. Printre cuvintele păstrate de atunci sunt: „brad”, „mal”, „pârâu”, „mazăre”, „mânz”, „barză”, „buză”, „ceafă” sau „grumaz”, „brânză”, „urdă”, „zară”, „căciulă”, „vatră” ori „groapă”.
Dar stratul de bază al limbii române este cel latin. Potrivit lingvistei Elena Varzari, româna a moștenit din latină aproximativ 2.000 de cuvinte, printre care multe dintre cele folosite pentru a denumi lucruri concrete: „om”, „cap”, „ochi”, „mână”, „apă”, „foc”, „casă” sau „pâine”.
Peste acest strat latin al limbii române s-a așezat suprastratul slav. Acesta presupune urmele lăsate într-o limbă de o populație venită mai târziu, care a conviețuit cu localnicii prin secolul VI-VII și a fost asimilată cu timpul de aceștia „Dar nu este vorba despre rusă, ucraineană sau alte limbi slave moderne”, explică Elena Varzari. Din vechea slavă ne-au rămas cuvinte precum „drag”, „a iubi”, „prieten”, „nevastă”, „muncă”, „boală”, „bogat”, „glas”, „a citi”, „a clădi”, „brazdă” sau „comoară”.
Ultimul strat, și singurul care continuă să se îmbogățească este adstratul, care cuprinde influențe din mai multe limbi. Din maghiară au intrat, începând din Evul Mediu, „gând”, „hotar”, „a bănui” sau „a cheltui”; din greacă – „folos”, „a lipsi”, „a sosi” și „stafidă”; iar din germană – „șurub”, „șmecher”, „spital” sau „șanț”. Din turcă avem „ciorbă”, „sarma”, „halva”, „dulap”, „saltea”, „tavan”, „basma”, „ciorap”, „cântar” și „amanet”.
În secolul al XIX-lea, odată cu orientarea societății românești spre Europa Occidentală, franceza a devenit una dintre principalele surse de cuvinte noi. De acolo provin „birou”, „gară”, „șofer”, „trotuar”, „restaurant” și lista continuă încă mult. Italiana ne-a dat, printre altele, „inginer”, „maestru” și „piață”. În ultimele decenii, locul francezei a fost luat de engleză, din care folosim cuvinte precum „weekend”, „feedback”, „software” sau „smartphone”.
Primele texte scrise în limba română
Secole la rând, limba română era doar vorbită, nu și scrisă. Primul text scris în română, care a fost găsit și păstrat, datează abia din 1521, aceasta fiind scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung. În ea, negustorul Neacșu îl informa pe Johannes Benkner, judele Brașovului, despre mișcările armatei otomane de la Dunăre.
„Faptul că Scrisoarea lui Neacșu este cel mai vechi document românesc păstrat nu înseamnă că înainte de 1521 nu s-a scris în română. Înseamnă doar că eventualele texte mai vechi s-au pierdut sau că manuscrisele ajunse până la noi nu pot fi datate cu certitudine”, spune Elena Varzari.
Însă, o mare parte dintre primele texte scrise, deși erau în română, foloseau litere chirilice. Motivul, spune lingvista, era că „cei care au tradus sau tipărit primele texte românești erau preoți sau călugări, care au scris românește cu alfabetul pe care îl cunoșteau deja, cu alfabetul bisericii, cel chirilic”.
Primii care au pledat pentru scrierea cu alfabet latin, pe care o considerau potrivită originii romanice a limbii române, au fost reprezentanți Școlii Ardelene, la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea.
În 1779, Samuil Micu tipărea cu litere latine o carte de rugăciuni, iar în 1780 publica, împreună cu Gheorghe Șincai, la Viena, prima gramatică tipărită a limbii române.
În 1819, filologul Petru Maior a publicat lucrarea Orthographia romana sive latino-valachica, în care propunea primul set coerent de reguli pentru scrierea românei cu alfabet latin.
Aceste demersuri au fost urmate de alte câteva evenimente care au marcat istoria limbii române și trecerea ei la alfabetul latin. Iată care sunt acestea:
Aceste demersuri au fost urmate de alte câteva evenimente care au marcat istoria limbii române și trecerea ei la alfabetul latin. Iată care sunt acestea:
- 1828: Ion Heliade-Rădulescu a propus simplificarea alfabetului chirilic, pentru ca acesta să redea mai bine sunetele române. În următoarele trei decenii au apărut alfabetele de tranziție, care amestecau litere chirilice și latine.
- 1860-1862: în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, alfabetul latin este introdus oficial, mai întâi în Muntenia, apoi în Moldova.
- 1866: este înființată Societatea Literară Română, devenită ulterior Academia Română. Din 1879, instituția și-a asumat stabilirea ortografiei, elaborarea gramaticii și alcătuirea dicționarului limbii române.
- 1881: Academia Română a votat prima ortografie oficială, obligatorie în școli, apropiind scrierea limbii române de felul în care erau rostite cuvintele.
Vorbită și în stânga Prutului, traseul limbii române a fost diferit aici. Basarabia, anexată de Imperiul Rus în 1812, nu a fost cuprinsă de reformele lui Alexandru Ioan Cuza, iar alfabetul latin s-a generalizat în școli și instituții abia după Unirea cu România din 1918.
Dincolo de Nistru, în RASSM, autoritățile sovietice au introdus temporar grafia latină între 1932 și 1938, după care au revenit la alfabetul chirilic.
Între Prut și Nistru, în RSSM, româna, numită oficial „limbă moldovenească”, a fost scrisă după 1944 cu un alfabet adaptat din cel rusesc, diferit de vechea chirilică românească. Acesta a rămas în uz oficial până la 31 august 1989, când Sovietul Suprem de la Chișinău a adoptat legea privind revenirea la grafia latină. Astăzi sărbătorim 37 de ani din acel moment.
